- Bun venit pe Forum RUFOn.
Forum RUFOn
„Pentru că oricând se poate întampla lucrul acela...” (lt-col p.m. Doru Davidovici)
Mesaje Recente
#1
Noua Ordine Mondiala (NOM/NWO) / Viitorul geopoliticii globale ...
Ultimul mesaj de abyss - Azi la 15:59:23Interviu: George Friedman în dialog cu Tucker Carlson
Tema: Viitorul geopoliticii globale și supremația în spațiu pentru următorii 50 de ani
https://www.youtube.com/watch?v=jmmyLzlELz0&t=2973s
- Traducerea integrală -
T. C.: George, vă mulțumesc că ați acceptat să fiți aici.
Ați făcut o carieră din prezicerea viitorului și cred că v-ați descurcat mai bine decât oricine altcineva pe care l-am întâlnit în prezicerea marilor mișcări ale națiunilor.
Suntem, evident, și sper să putem vorbi despre asta, într-o tranziție de la ordinea postbelică.
Dar aș vrea să încep de la sfârșit: unde credeți că va fi Statele Unite ale Americii peste 50 de ani?
G. Friedman: Cred că Statele Unite se retrag — nu spre izolaționism, ci spre ceea ce eu numesc Fortăreața America.
Este interesant că președintele Mexicului a vorbit despre Fortăreața America de Nord, ceea ce a fost o mișcare foarte înțeleaptă.
Am fost implicați, am fost forțați să fim implicați în războaie pentru că Statele Unite nu pot fi invadate.
Canada nu ne poate invada, oricât și-ar dori, iar Mexicul nu ne poate invada.
Comanda mării este apărarea noastră.
Când germanii au început războiul submarin în Primul Război Mondial, scufundând Lusitania, atunci am intervenit.
Când Marina Britanică părea că va cădea în mâinile germanilor prin invazie, atunci am devenit agitați.
Când japonezii au atacat Pearl Harbor, atunci ne-am agitat.
Suntem o țară unică — enorm de bogată și imună la atac, cu excepția celor venite de pe mare.
T. C.: Deci strategia noastră naturală este controlul mărilor.
G. Friedman: Exact.
Când rușii au terminat al Doilea Război Mondial, ne era teamă că vor cuceri Europa.
Nu pentru că iubim europenii, ci pentru că, dacă ar controla porturile Atlanticului din Franța, ce ar fi putut face Marina Rusă?
Așa că am construit o strategie avansată: am construit NATO pentru a opri Rusia înainte de a ajunge la Atlantic.
T. C.: Credeți că este necesar sau inevitabil un război între Statele Unite și China pentru a demonstra dominația?
G. Friedman: China nu poate duce un război împotriva noastră. Pentru a face asta, ar trebui să fie un război în Pacific. Noi am construit un șir de baze în jurul Chinei – din Insulele Aleutine până în Australia – cu Forțele Aeriene australiene pe flancul sudic. Există doar câteva pasaje înguste prin aceste insule. Unul dintre cele mai mari succese ale noastre a fost să convingem Filipinele să rămână alături de SUA, nu de China. Avem patru baze în Filipine, ceea ce blochează rutele maritime principale ale Chinei. De exemplu, pentru a invada Taiwanul, Chinei i-ar trebui cam 10-15 ore pentru a trimite navele de desant. În acest timp, sateliții noștri le-ar detecta, iar din Guam am lansa rachete pentru a-i lovi. Asta este motivul pentru care China tot amenință Taiwanul, dar nu face nimic. Nu pot.
T. C.: Totuși, mulți cred că China este prea puternică pentru a putea fi oprită. Că va conduce lumea inevitabil.
G. Friedman: Am crezut asta și despre Rusia, despre Germania, despre Japonia. Este specific american să supraestimăm inamicul. China nu poate conduce lumea. Mai mult, dependența noastră industrială de China este extrem de periculoasă. E la fel ca șocul petrolier din 1973. Dependența de bunuri manufacturate, nu doar de materii prime, este și mai periculoasă. Dacă pierzi accesul, economia ta intră în colaps.
T. C.: Credeți că Statele Unite pot rămâne dominante în spațiu în următorii 50 de ani?
G. Friedman: Suntem deja dominanți în spațiu. Când ne întoarcem la Războiul Rece, se vorbea despre o așa-zisă ,,prăpastie a rachetelor". Dar de fapt, nu a existat nicio prăpastie. Avioanele U2 au survolat teritoriul sovietic și au demonstrat că eram cu mult înaintea lor.
Tehnologia noastră este mult superioară și astăzi. Însă suntem modești în mod deliberat. Ne subestimăm capacitățile și exagerăm cele ale Chinei. Este o tactică veche, ajută la obținerea bugetelor necesare.
T. C.: Așadar, Pentagonul exagerează în mod deliberat amenințarea tehnologică din partea Chinei pentru a-și justifica bugetele?
G. Friedman: Pentagonul n-ar face niciodată așa ceva... (zâmbește)
Sigur că da. Este un mecanism bine înrădăcinat încă din al Doilea Război Mondial. Există o cultură a subestimării interne și a supraestimării amenințărilor externe pentru a proteja investițiile în apărare.
T. C.: Credeți că președintele și ceilalți lideri sunt conștienți că adevărata luptă se mută în spațiu?
G. Friedman: Cu siguranță. Știu foarte bine. Spațiul este câmpul de luptă al viitorului.
Nu vorbim doar de comunicații – fiecare satelit de comunicații este, în esență, un satelit de spionaj. Ei privesc Pământul, nu stelele. Se supraveghează manevre militare, poziții tactice, chiar și unități la nivel de pluton.
Comanda spațiului este astăzi ceea ce era comanda mărilor în trecut.
T. C.: Cât de important este rolul jucat de companiile private, cum ar fi SpaceX?
G. Friedman: Elon Musk este o piesă majoră.
A investit masiv în lansări de sateliți. SpaceX a revoluționat logistica accesului în spațiu. Și Bezos, prin Blue Origin, joacă un rol important. Ce a început ca un hobby pentru miliardari a devenit un pilon al securității naționale americane.
T. C.: Deci, practic, dominația în spațiu devine piatra de temelie a strategiei globale americane?
G. Friedman: Exact.
Fără superioritate în spațiu, nu mai poți controla desfășurarea forțelor la sol sau preveni atacuri nucleare.
În ultimii ani, SUA au lansat sute de sateliți, majoritatea pentru scopuri militare și de spionaj. Spațiul este plin de sateliți care se urmăresc unii pe alții, care se camuflează, care se luptă tăcut.
T. C.: Care este, concret, rolul lui Elon Musk în dominarea spațiului?
G. Friedman: Este imens. Musk a investit masiv în SpaceX și a făcut posibilă lansarea a sute de sateliți rapid și ieftin. Dar nu este singur. Și Bezos, prin Blue Origin, s-a implicat. La început, pentru ambiții personale, dar aceste inițiative au devenit vitale pentru infrastructura noastră de securitate.
Astăzi, dacă pierzi constelațiile de sateliți, pierzi capacitatea de a purta un război modern.
T. C.: Musk este considerat un personaj controversat. Ce părere aveți?
G. Friedman: Poate că nu este cel mai plăcut om, dar este extrem de inteligent. A intrat în domeniul automobilelor electrice, apoi a trecut la rachete. Și, pe parcurs, a transformat aceste ,,hobby-uri" în fundația viitorului american în spațiu.
T. C.: Tehnologia sateliților s-a schimbat radical?
G. Friedman: Da. Sateliții moderni nu mai sunt construiți din metal și sticlă clasice. Sunt creați cu materiale noi, dezvoltate la nivel molecular, rezistente pentru spațiu. Avem lentile care pot detecta detalii incredibile de la mare altitudine. Avem energie solară avansată pentru manevrarea sateliților.
Materialele dezvoltate pentru spațiu vor transforma medicina, industria și viața de zi cu zi pe Pământ, așa cum a făcut automobilul cândva.
T. C.: Credeți că războiul din Ucraina a arătat această superioritate tehnologică?
G. Friedman: Absolut.
Am monitorizat mișcările armatei ruse la nivel de pluton, în timp real, de pe orbită. Am ajutat Ucraina să se poziționeze eficient, fără a trimite soldați americani la sol. În loc să suferim pierderi directe, am furnizat informații și armament precis, cum sunt sistemele HIMARS.
Aceasta este noua față a războiului.
T. C.: Spuneați într-o altă lucrare că guvernul american și-a pierdut simțul comun. Ce înțelegeți prin asta?
G. Friedman: După al Doilea Război Mondial, America s-a îndrăgostit de expertiză. Experții au câștigat războiul — fizicienii, inginerii, doctorii. Dar, pe măsură ce anii au trecut, expertiza a devenit dogmă.
Birocrații nu mai gândesc în termeni de bun-simț. Ei gândesc în funcție de reguli, proceduri, specializări înguste.
T. C.: Un exemplu concret?
G. Friedman: Dr. Fauci. A acționat în criza COVID nu ca un lider politic, ci ca un medic. Soluțiile sale — izolarea completă, închiderea școlilor — erau logice din punct de vedere epidemiologic, dar catastrofale social.
Fără o clasă de lideri politici capabili să gândească la scară largă, să echilibreze expertiza cu realitatea vieții, sistemul devine disfuncțional.
T. C.: Deci nu e vorba de conspirație, ci de fragmentare a rațiunii?
G. Friedman: Exact. Nu există o ,,mare conspirație". Este vorba de incapacitatea tehnocraților de a înțelege întregul. Fiecare vede doar părticica lui. Nimeni nu ține frâiele întregului aparat federal.
T. C.: Ați scris o carte intitulată ,,The Storm Before the Calm". Ne aflăm în acea furtună acum?
G. Friedman: Exact. Este faza de criză necesară înaintea unei noi epoci de stabilitate.
În istoria Americii, aproximativ la fiecare 50 de ani avem o criză socială și economică majoră. La fiecare 80 de ani, avem o criză instituțională profundă.
Am avut Războiul de Independență, apoi Războiul Civil, apoi reinventarea federalismului după al Doilea Război Mondial.
Acum, suntem din nou într-un asemenea moment.
T. C.: De obicei, asemenea furtuni implică și războaie globale. Este și cazul de acum?
G. Friedman: Nu neapărat. Am trecut deja printr-un ,,război global" – Războiul Rece.
A fost intens, s-a soldat cu milioane de victime indirecte, dar nu a fost un război convențional ca celelalte. După eșecul Rusiei în Ucraina, este clar că nu mai există nicio putere capabilă să declanșeze un război global împotriva Americii.
T. C.: Așadar, SUA se vor decupla treptat de restul lumii?
G. Friedman: Da.
Nu complet izolaționist, dar se va întoarce la prioritatea sa naturală: propria securitate, propria economie. Nu mai suntem interesați să salvăm Congo sau să arbitram conflictele din Asia de Sud-Est.
Ne-am îndeplinit misiunea în timpul Războiului Rece, iar acum ne întoarcem către noi înșine.
T. C.: Cum afectează această tranziție universitățile americane?
G. Friedman: Universitățile sunt primul pilon care cedează în timpul acestor schimbări.
În anii '50 și '60, ele erau motoarele inovării și mobilității sociale. Acum, au devenit bastioane ideologice închistate, rupte de realitatea socială.
T. C.: În ce sens?
G. Friedman: În loc să promoveze gândirea critică, universitățile impun dogme.
În loc să ofere oportunități egale, promovează politici de rezultat egal – indiferent de merit.
Această ruptură cu valorile tradiționale americane le-a izolat de restul societății.
T. C.: Vedeți un colaps iminent al sistemului universitar?
G. Friedman: Nu un colaps fizic, ci o pierdere accelerată de relevanță.
Universitățile vor trebui să se reinventeze complet, așa cum guvernul federal și economia vor trebui să o facă. Cine nu se adaptează, dispare sau devine irelevant.
T. C.: Ați spus că un război global nu este probabil. Totuși, există riscul unui conflict major în următorii ani, fie în Europa de Est, fie în Orientul Mijlociu sau Asia?
G. Friedman: Nu cred.
Nu există astăzi nicio putere în lume capabilă să provoace Statele Unite într-un conflict global.
Rusia a demonstrat în Ucraina că armata ei nu este capabilă să cucerească nici măcar un stat vecin, mai mic și mai slab.
China, la rândul ei, nu are capacitatea logistică și militară de a se impune global.
T. C.: Mulți credeau că Rusia are o armată de temut.
G. Friedman: A fost mereu o supraestimare.
Am observat asta încă din anii '70, când am văzut cu ochii mei cât de prost întreținut era echipamentul lor militar.
Chiar și în Ucraina, au avut linii de aprovizionare defectuoase, lipsă de combustibil, lipsă de coordonare.
T. C.: Rusia mai reprezintă o amenințare majoră?
G. Friedman: Numai dacă ar recurge la arme nucleare — ceea ce este puțin probabil.
Din punct de vedere convențional, Rusia nu este capabilă să lanseze o ofensivă majoră împotriva Europei sau Americii.
Logistica lor, mentalitatea lor strategică sunt rămase în urmă cu decenii.
T. C.: Cum rămâne cu China?
G. Friedman: China este blocată de lanțul de insule controlate de SUA și aliații noștri.
Chiar dacă și-ar construi o flotă enormă, nu pot trece fără să fie interceptați.
Iar dacă ar încerca o invazie a Taiwanului, sateliții noștri i-ar detecta instantaneu și i-am lovi înainte de a ajunge.
T. C.: În această ordine de idei, care este pericolul real atunci?
G. Friedman: Cel mai mare risc este dependența economică excesivă.
Am devenit prea dependenți de lanțuri de aprovizionare externe, mai ales din China.
Dacă, printr-un eveniment catastrofal sau politic, aceste lanțuri ar fi întrerupte, am resimți un șoc economic major.
De aceea reshoring-ul și diversificarea sunt vitale.
T. C.: Simțiți că trebuie să existe o pivotare dură, un șoc major care să reseteze așteptările oamenilor?
G. Friedman: Se numește Donald Trump.
Fie că și-a propus sau pur și simplu este construit astfel, el este omul momentului.
El este buldozerul istoric — cum au fost Lincoln, Roosevelt și Andrew Jackson.
Schimbă radical țara, forțând-o să se reinventeze.
T. C.: În ce mod concret schimbă Trump America?
G. Friedman: Pune în fața națiunii două mari realități:
1) Războiul cultural actual este nesustenabil.
2) Egalitatea de oportunități nu înseamnă egalitate de rezultate. El aduce aceste tensiuni la suprafață. Și distruge vechile structuri birocratice și academice care au eșuat să evolueze.
T. C.: Credeți că era Trump era inevitabilă?
G. Friedman: Da.
În fiecare ciclu de reinventare americană, apare o figură disruptivă. Trump este adaptat specific la momentul nostru istoric. Poate că nu are manierele cele mai rafinate, dar a fost omul potrivit pentru a genera ruptura necesară.
T. C.: Cum vedeți tacticile de negociere ale lui Trump?
G. Friedman: Sunt clasice pentru cineva obișnuit să negocieze cu falimentari.
Începe cu o ofertă extremă, absurdă uneori.
Îl forțează pe celălalt să răspundă, să își dezvăluie pozițiile, să iasă din zona de confort.
Apoi, pas cu pas, coboară spre un compromis favorabil.
T. C.: Deci sancțiunile dure impuse de Trump nu au fost menite să rămână?
G. Friedman: Exact.
Era evident că unele sancțiuni nu puteau fi menținute pe termen lung. Dar ele au creat pârghii în negocieri, au permis o reașezare a pozițiilor internaționale. Cu China a fost dur. Cu Rusia, obiectivul real era să pregătească terenul pentru o apropiere ulterioară.
T. C.: Cum vedeți viitorul Israelului și al Orientului Mijlociu în general?
G. Friedman: Totul depinde de cum reușim să implicăm Arabia Saudită și Turcia în gestionarea regiunii.
Statele Unite și Rusia nu mai sunt dispuse să pacifice Orientul Mijlociu prin forță. Nu ne mai pasă la fel de mult.
Arabia Saudită și Turcia sunt singurele puteri regionale capabile să preia această sarcină.
T. C.: De ce Arabia Saudită ar accepta?
G. Friedman: Pentru că Arabia Saudită se teme de terorismul islamic la fel de mult ca Israelul.
Sunt disperați să stabilizeze regiunea. De exemplu, luna trecută, Arabia Saudită a acoperit întreg deficitul bugetar al Siriei.
Banii vorbesc în Orientul Mijlociu.
T. C.: Există o apropiere între Israel și Arabia Saudită?
G. Friedman: Da.
Arabia Saudită nu are vreo ură viscerală față de Israel. Nu le pasă prea mult.
Interesele lor reale sunt legate de siguranța lor proprie și de stabilitatea economică a zonei Golfului.
T. C.: Ce rol are Turcia în această ecuație?
G. Friedman: Turcia este singura altă putere musulmană suficient de puternică pentru a gestiona problemele din Orientul Mijlociu.
Deși relațiile Turciei cu vecinii sunt adesea tensionate, au capacitatea de a exercita presiuni și de a negocia eficient.
T. C.: Cum este folosit Qatarul în acest nou aranjament?
G. Friedman: Qatarul a devenit principalul intermediar între Iran și restul lumii.
Atât americanii, cât și rușii folosesc Qatarul pentru a comunica indirect cu Iranul.
Este o mișcare subtilă de colaborare: dacă toți folosesc același intermediar, atunci inevitabil și informațiile circulă între americani și ruși.
Fiecare știe ce cere și ce oferă celălalt, chiar dacă aparent sunt adversari.
T. C.: Așadar, există deja un început de colaborare ruso-americană în Orientul Mijlociu?
G. Friedman: Da, dar este tăcută, discretă.
Nici rușii, nici americanii nu vor să pară prea apropiați unii de alții, din motive politice interne.
Însă în realitate, împărtășesc interese comune: stabilizarea regiunii și prevenirea extinderii Iranului.
T. C.: Ați lucrat ani de zile în domeniul analizei geopolitice. Cum vedeți rolul agențiilor de informații americane astăzi? Sunt ele prea puternice?
G. Friedman: Problema nu este că sunt prea puternice.
Problema este că au devenit organizații birocratice masive, complexe și fragmentate.
Atât de complexe încât nici măcar șefii lor nu știu exact ce se întâmplă în toate compartimentele.
Secretomania extremă – ,,nevoia de a ști" – a dus la o fragmentare internă.
T. C.: Credeți că e posibil să existe conspirații coordonate în interiorul acestor agenții?
G. Friedman: Este ridicol să crezi că CIA ar putea organiza o conspirație coerentă împotriva guvernului american.
Este greu să organizezi o conspirație chiar și între două birouri alăturate, darmite între mii de oameni.
Problema reală este ineficiența și lipsa de comunicare, nu intenția malefică.
T. C.: Deci nu sunt rău intenționați, ci blocați într-o cultură a securității?
G. Friedman: Exact.
Teama lor supremă este să nu piardă agenți sau capabilități.
De aceea preferă să păstreze informațiile cât mai restrânse.
În final, acest lucru afectează procesarea informației și transmiterea analizei către factorii decidenți.
T. C.: Este problema aceasta unică pentru agențiile de informații?
G. Friedman: Nu.
Este aceeași problemă care afectează toate agențiile federale din SUA.
De exemplu, Departamentul Educației nu mai servește neapărat educației. Departamentul Sănătății nu mai servește eficient sănătatea publică.
Este rezultatul creșterii explozive a birocrației federale după Al Doilea Război Mondial.
T. C.: Este posibil să reformezi CIA?
G. Friedman: Extrem de dificil.
Pe de o parte, trebuie să menții secretul operațional absolut necesar.
Pe de altă parte, ai nevoie de un flux mai liber de informații și de o analiză coerentă.
Asta necesită o reducere masivă a structurii și crearea unui corp restrâns de oameni de încredere, similar cu modelul britanic MI6.
T. C.: În prezent, CIA pare un sistem prea mare ca să poată funcționa eficient.
G. Friedman: Da.
Și ca toate organizațiile uriașe, este incapabilă să își adapteze rapid politicile sau să răspundă coerent la crize.
Dar nu este un ,,guvern din umbră". Este doar o altă birocrație masivă, cu propriile sale ineficiențe.
T. C.: Credeți că este posibil să retragi un imperiu treptat, fără suferință sau umilire majoră?
G. Friedman: Este foarte dificil, dar în cazul Statelor Unite este posibil. Noi nu suntem un imperiu clasic. Nu ne-am dorit niciodată cu adevărat să fim unul.
Suntem o republică vastă, auto-suficientă, protejată de oceane.
Nu am luat cu mândrie teritorii, cum au făcut britanicii.
În fiecare conflict major, am vrut doar să ne întoarcem acasă cât mai repede.
T. C.: Deci retragerea globală a Americii ar putea fi relativ pașnică?
G. Friedman: Da.
Americanii nu au dorința viscerală de a domina lumea.
După Primul Război Mondial, după Al Doilea Război Mondial și după Războiul Rece, ne-am dorit întotdeauna să închidem capitolul și să ne retragem în treburile noastre interne.
Cultura noastră favorizează întoarcerea spre sine, nu expansiunea imperială.
T. C.: Deci nu anticipați un colaps haotic al Americii, așa cum s-a întâmplat cu alte imperii?
G. Friedman: Nu.
Suntem o națiune construită pe adaptare și reinventare.
După fiecare criză majoră — Revoluția Americană, Războiul Civil, Marea Depresiune — ne-am reinventat fără să ne autodistrugem.
Aceasta este puterea noastră cea mai mare.
T. C.: Cum vedeți America după această furtună de tranziție?
G. Friedman: Mai pragmatică, mai atentă la prioritățile interne, mai puțin aventuroasă în politica externă.
Vom păstra comerțul global și alianțele, dar nu ne vom mai implica în conflicte externe care nu ne afectează direct securitatea.
Va fi o eră de reconstrucție internă și de reechilibrare.
T. C.: Credeți că America își va păstra stabilitatea pe termen lung?
G. Friedman: Absolut.
Am trecut prin crize mult mai grave: Războiul Civil, Marea Depresiune, două războaie mondiale.
Nu am colapsat atunci, nu vom colapsa nici acum.
Suntem o societate capabilă să se transforme din mers, fără să își piardă esența.
T. C.: Suntem diferiți de alte imperii care s-au prăbușit?
G. Friedman: Complet diferiți.
Britanicii, romanii, otomanii — toți au tratat imperiul ca pe o sursă de prestigiu și de putere personală.
Noi tratăm puterea globală ca pe o corvoadă necesară, nu ca pe un premiu.
De aceea, ne putem retrage cu relativă ușurință atunci când vrem.
T. C.: Ce îi face pe americani atât de rezistenți?
G. Friedman: Spațiul nostru fizic enorm.
Resursele noastre.
Dar mai ales cultura noastră: spiritul de adaptare, capacitatea de a transforma crizele în oportunități.
Suntem o națiune a reînnoirii periodice.
T. C.: Așadar, nu anticipați un viitor sumbru?
G. Friedman: Nu.
Vor fi ani grei, cu conflicte interne intense.
Dar, la final, vom ieși mai puternici, așa cum am făcut-o de fiecare dată în ultimii 250 de ani.
Optimismul meu nu vine dintr-o naivitate, ci dintr-o cunoaștere profundă a ciclurilor istorice americane.
T. C.: Ultima întrebare: ce ar trebui să înțeleagă fiecare american din această perioadă?
G. Friedman: Să nu se teamă.
Criza este firească.
America nu moare.
America, ca întotdeauna, se reinventează.
Tema: Viitorul geopoliticii globale și supremația în spațiu pentru următorii 50 de ani
https://www.youtube.com/watch?v=jmmyLzlELz0&t=2973s
- Traducerea integrală -
T. C.: George, vă mulțumesc că ați acceptat să fiți aici.
Ați făcut o carieră din prezicerea viitorului și cred că v-ați descurcat mai bine decât oricine altcineva pe care l-am întâlnit în prezicerea marilor mișcări ale națiunilor.
Suntem, evident, și sper să putem vorbi despre asta, într-o tranziție de la ordinea postbelică.
Dar aș vrea să încep de la sfârșit: unde credeți că va fi Statele Unite ale Americii peste 50 de ani?
G. Friedman: Cred că Statele Unite se retrag — nu spre izolaționism, ci spre ceea ce eu numesc Fortăreața America.
Este interesant că președintele Mexicului a vorbit despre Fortăreața America de Nord, ceea ce a fost o mișcare foarte înțeleaptă.
Am fost implicați, am fost forțați să fim implicați în războaie pentru că Statele Unite nu pot fi invadate.
Canada nu ne poate invada, oricât și-ar dori, iar Mexicul nu ne poate invada.
Comanda mării este apărarea noastră.
Când germanii au început războiul submarin în Primul Război Mondial, scufundând Lusitania, atunci am intervenit.
Când Marina Britanică părea că va cădea în mâinile germanilor prin invazie, atunci am devenit agitați.
Când japonezii au atacat Pearl Harbor, atunci ne-am agitat.
Suntem o țară unică — enorm de bogată și imună la atac, cu excepția celor venite de pe mare.
T. C.: Deci strategia noastră naturală este controlul mărilor.
G. Friedman: Exact.
Când rușii au terminat al Doilea Război Mondial, ne era teamă că vor cuceri Europa.
Nu pentru că iubim europenii, ci pentru că, dacă ar controla porturile Atlanticului din Franța, ce ar fi putut face Marina Rusă?
Așa că am construit o strategie avansată: am construit NATO pentru a opri Rusia înainte de a ajunge la Atlantic.
T. C.: Credeți că este necesar sau inevitabil un război între Statele Unite și China pentru a demonstra dominația?
G. Friedman: China nu poate duce un război împotriva noastră. Pentru a face asta, ar trebui să fie un război în Pacific. Noi am construit un șir de baze în jurul Chinei – din Insulele Aleutine până în Australia – cu Forțele Aeriene australiene pe flancul sudic. Există doar câteva pasaje înguste prin aceste insule. Unul dintre cele mai mari succese ale noastre a fost să convingem Filipinele să rămână alături de SUA, nu de China. Avem patru baze în Filipine, ceea ce blochează rutele maritime principale ale Chinei. De exemplu, pentru a invada Taiwanul, Chinei i-ar trebui cam 10-15 ore pentru a trimite navele de desant. În acest timp, sateliții noștri le-ar detecta, iar din Guam am lansa rachete pentru a-i lovi. Asta este motivul pentru care China tot amenință Taiwanul, dar nu face nimic. Nu pot.
T. C.: Totuși, mulți cred că China este prea puternică pentru a putea fi oprită. Că va conduce lumea inevitabil.
G. Friedman: Am crezut asta și despre Rusia, despre Germania, despre Japonia. Este specific american să supraestimăm inamicul. China nu poate conduce lumea. Mai mult, dependența noastră industrială de China este extrem de periculoasă. E la fel ca șocul petrolier din 1973. Dependența de bunuri manufacturate, nu doar de materii prime, este și mai periculoasă. Dacă pierzi accesul, economia ta intră în colaps.
T. C.: Credeți că Statele Unite pot rămâne dominante în spațiu în următorii 50 de ani?
G. Friedman: Suntem deja dominanți în spațiu. Când ne întoarcem la Războiul Rece, se vorbea despre o așa-zisă ,,prăpastie a rachetelor". Dar de fapt, nu a existat nicio prăpastie. Avioanele U2 au survolat teritoriul sovietic și au demonstrat că eram cu mult înaintea lor.
Tehnologia noastră este mult superioară și astăzi. Însă suntem modești în mod deliberat. Ne subestimăm capacitățile și exagerăm cele ale Chinei. Este o tactică veche, ajută la obținerea bugetelor necesare.
T. C.: Așadar, Pentagonul exagerează în mod deliberat amenințarea tehnologică din partea Chinei pentru a-și justifica bugetele?
G. Friedman: Pentagonul n-ar face niciodată așa ceva... (zâmbește)
Sigur că da. Este un mecanism bine înrădăcinat încă din al Doilea Război Mondial. Există o cultură a subestimării interne și a supraestimării amenințărilor externe pentru a proteja investițiile în apărare.
T. C.: Credeți că președintele și ceilalți lideri sunt conștienți că adevărata luptă se mută în spațiu?
G. Friedman: Cu siguranță. Știu foarte bine. Spațiul este câmpul de luptă al viitorului.
Nu vorbim doar de comunicații – fiecare satelit de comunicații este, în esență, un satelit de spionaj. Ei privesc Pământul, nu stelele. Se supraveghează manevre militare, poziții tactice, chiar și unități la nivel de pluton.
Comanda spațiului este astăzi ceea ce era comanda mărilor în trecut.
T. C.: Cât de important este rolul jucat de companiile private, cum ar fi SpaceX?
G. Friedman: Elon Musk este o piesă majoră.
A investit masiv în lansări de sateliți. SpaceX a revoluționat logistica accesului în spațiu. Și Bezos, prin Blue Origin, joacă un rol important. Ce a început ca un hobby pentru miliardari a devenit un pilon al securității naționale americane.
T. C.: Deci, practic, dominația în spațiu devine piatra de temelie a strategiei globale americane?
G. Friedman: Exact.
Fără superioritate în spațiu, nu mai poți controla desfășurarea forțelor la sol sau preveni atacuri nucleare.
În ultimii ani, SUA au lansat sute de sateliți, majoritatea pentru scopuri militare și de spionaj. Spațiul este plin de sateliți care se urmăresc unii pe alții, care se camuflează, care se luptă tăcut.
T. C.: Care este, concret, rolul lui Elon Musk în dominarea spațiului?
G. Friedman: Este imens. Musk a investit masiv în SpaceX și a făcut posibilă lansarea a sute de sateliți rapid și ieftin. Dar nu este singur. Și Bezos, prin Blue Origin, s-a implicat. La început, pentru ambiții personale, dar aceste inițiative au devenit vitale pentru infrastructura noastră de securitate.
Astăzi, dacă pierzi constelațiile de sateliți, pierzi capacitatea de a purta un război modern.
T. C.: Musk este considerat un personaj controversat. Ce părere aveți?
G. Friedman: Poate că nu este cel mai plăcut om, dar este extrem de inteligent. A intrat în domeniul automobilelor electrice, apoi a trecut la rachete. Și, pe parcurs, a transformat aceste ,,hobby-uri" în fundația viitorului american în spațiu.
T. C.: Tehnologia sateliților s-a schimbat radical?
G. Friedman: Da. Sateliții moderni nu mai sunt construiți din metal și sticlă clasice. Sunt creați cu materiale noi, dezvoltate la nivel molecular, rezistente pentru spațiu. Avem lentile care pot detecta detalii incredibile de la mare altitudine. Avem energie solară avansată pentru manevrarea sateliților.
Materialele dezvoltate pentru spațiu vor transforma medicina, industria și viața de zi cu zi pe Pământ, așa cum a făcut automobilul cândva.
T. C.: Credeți că războiul din Ucraina a arătat această superioritate tehnologică?
G. Friedman: Absolut.
Am monitorizat mișcările armatei ruse la nivel de pluton, în timp real, de pe orbită. Am ajutat Ucraina să se poziționeze eficient, fără a trimite soldați americani la sol. În loc să suferim pierderi directe, am furnizat informații și armament precis, cum sunt sistemele HIMARS.
Aceasta este noua față a războiului.
T. C.: Spuneați într-o altă lucrare că guvernul american și-a pierdut simțul comun. Ce înțelegeți prin asta?
G. Friedman: După al Doilea Război Mondial, America s-a îndrăgostit de expertiză. Experții au câștigat războiul — fizicienii, inginerii, doctorii. Dar, pe măsură ce anii au trecut, expertiza a devenit dogmă.
Birocrații nu mai gândesc în termeni de bun-simț. Ei gândesc în funcție de reguli, proceduri, specializări înguste.
T. C.: Un exemplu concret?
G. Friedman: Dr. Fauci. A acționat în criza COVID nu ca un lider politic, ci ca un medic. Soluțiile sale — izolarea completă, închiderea școlilor — erau logice din punct de vedere epidemiologic, dar catastrofale social.
Fără o clasă de lideri politici capabili să gândească la scară largă, să echilibreze expertiza cu realitatea vieții, sistemul devine disfuncțional.
T. C.: Deci nu e vorba de conspirație, ci de fragmentare a rațiunii?
G. Friedman: Exact. Nu există o ,,mare conspirație". Este vorba de incapacitatea tehnocraților de a înțelege întregul. Fiecare vede doar părticica lui. Nimeni nu ține frâiele întregului aparat federal.
T. C.: Ați scris o carte intitulată ,,The Storm Before the Calm". Ne aflăm în acea furtună acum?
G. Friedman: Exact. Este faza de criză necesară înaintea unei noi epoci de stabilitate.
În istoria Americii, aproximativ la fiecare 50 de ani avem o criză socială și economică majoră. La fiecare 80 de ani, avem o criză instituțională profundă.
Am avut Războiul de Independență, apoi Războiul Civil, apoi reinventarea federalismului după al Doilea Război Mondial.
Acum, suntem din nou într-un asemenea moment.
T. C.: De obicei, asemenea furtuni implică și războaie globale. Este și cazul de acum?
G. Friedman: Nu neapărat. Am trecut deja printr-un ,,război global" – Războiul Rece.
A fost intens, s-a soldat cu milioane de victime indirecte, dar nu a fost un război convențional ca celelalte. După eșecul Rusiei în Ucraina, este clar că nu mai există nicio putere capabilă să declanșeze un război global împotriva Americii.
T. C.: Așadar, SUA se vor decupla treptat de restul lumii?
G. Friedman: Da.
Nu complet izolaționist, dar se va întoarce la prioritatea sa naturală: propria securitate, propria economie. Nu mai suntem interesați să salvăm Congo sau să arbitram conflictele din Asia de Sud-Est.
Ne-am îndeplinit misiunea în timpul Războiului Rece, iar acum ne întoarcem către noi înșine.
T. C.: Cum afectează această tranziție universitățile americane?
G. Friedman: Universitățile sunt primul pilon care cedează în timpul acestor schimbări.
În anii '50 și '60, ele erau motoarele inovării și mobilității sociale. Acum, au devenit bastioane ideologice închistate, rupte de realitatea socială.
T. C.: În ce sens?
G. Friedman: În loc să promoveze gândirea critică, universitățile impun dogme.
În loc să ofere oportunități egale, promovează politici de rezultat egal – indiferent de merit.
Această ruptură cu valorile tradiționale americane le-a izolat de restul societății.
T. C.: Vedeți un colaps iminent al sistemului universitar?
G. Friedman: Nu un colaps fizic, ci o pierdere accelerată de relevanță.
Universitățile vor trebui să se reinventeze complet, așa cum guvernul federal și economia vor trebui să o facă. Cine nu se adaptează, dispare sau devine irelevant.
T. C.: Ați spus că un război global nu este probabil. Totuși, există riscul unui conflict major în următorii ani, fie în Europa de Est, fie în Orientul Mijlociu sau Asia?
G. Friedman: Nu cred.
Nu există astăzi nicio putere în lume capabilă să provoace Statele Unite într-un conflict global.
Rusia a demonstrat în Ucraina că armata ei nu este capabilă să cucerească nici măcar un stat vecin, mai mic și mai slab.
China, la rândul ei, nu are capacitatea logistică și militară de a se impune global.
T. C.: Mulți credeau că Rusia are o armată de temut.
G. Friedman: A fost mereu o supraestimare.
Am observat asta încă din anii '70, când am văzut cu ochii mei cât de prost întreținut era echipamentul lor militar.
Chiar și în Ucraina, au avut linii de aprovizionare defectuoase, lipsă de combustibil, lipsă de coordonare.
T. C.: Rusia mai reprezintă o amenințare majoră?
G. Friedman: Numai dacă ar recurge la arme nucleare — ceea ce este puțin probabil.
Din punct de vedere convențional, Rusia nu este capabilă să lanseze o ofensivă majoră împotriva Europei sau Americii.
Logistica lor, mentalitatea lor strategică sunt rămase în urmă cu decenii.
T. C.: Cum rămâne cu China?
G. Friedman: China este blocată de lanțul de insule controlate de SUA și aliații noștri.
Chiar dacă și-ar construi o flotă enormă, nu pot trece fără să fie interceptați.
Iar dacă ar încerca o invazie a Taiwanului, sateliții noștri i-ar detecta instantaneu și i-am lovi înainte de a ajunge.
T. C.: În această ordine de idei, care este pericolul real atunci?
G. Friedman: Cel mai mare risc este dependența economică excesivă.
Am devenit prea dependenți de lanțuri de aprovizionare externe, mai ales din China.
Dacă, printr-un eveniment catastrofal sau politic, aceste lanțuri ar fi întrerupte, am resimți un șoc economic major.
De aceea reshoring-ul și diversificarea sunt vitale.
T. C.: Simțiți că trebuie să existe o pivotare dură, un șoc major care să reseteze așteptările oamenilor?
G. Friedman: Se numește Donald Trump.
Fie că și-a propus sau pur și simplu este construit astfel, el este omul momentului.
El este buldozerul istoric — cum au fost Lincoln, Roosevelt și Andrew Jackson.
Schimbă radical țara, forțând-o să se reinventeze.
T. C.: În ce mod concret schimbă Trump America?
G. Friedman: Pune în fața națiunii două mari realități:
1) Războiul cultural actual este nesustenabil.
2) Egalitatea de oportunități nu înseamnă egalitate de rezultate. El aduce aceste tensiuni la suprafață. Și distruge vechile structuri birocratice și academice care au eșuat să evolueze.
T. C.: Credeți că era Trump era inevitabilă?
G. Friedman: Da.
În fiecare ciclu de reinventare americană, apare o figură disruptivă. Trump este adaptat specific la momentul nostru istoric. Poate că nu are manierele cele mai rafinate, dar a fost omul potrivit pentru a genera ruptura necesară.
T. C.: Cum vedeți tacticile de negociere ale lui Trump?
G. Friedman: Sunt clasice pentru cineva obișnuit să negocieze cu falimentari.
Începe cu o ofertă extremă, absurdă uneori.
Îl forțează pe celălalt să răspundă, să își dezvăluie pozițiile, să iasă din zona de confort.
Apoi, pas cu pas, coboară spre un compromis favorabil.
T. C.: Deci sancțiunile dure impuse de Trump nu au fost menite să rămână?
G. Friedman: Exact.
Era evident că unele sancțiuni nu puteau fi menținute pe termen lung. Dar ele au creat pârghii în negocieri, au permis o reașezare a pozițiilor internaționale. Cu China a fost dur. Cu Rusia, obiectivul real era să pregătească terenul pentru o apropiere ulterioară.
T. C.: Cum vedeți viitorul Israelului și al Orientului Mijlociu în general?
G. Friedman: Totul depinde de cum reușim să implicăm Arabia Saudită și Turcia în gestionarea regiunii.
Statele Unite și Rusia nu mai sunt dispuse să pacifice Orientul Mijlociu prin forță. Nu ne mai pasă la fel de mult.
Arabia Saudită și Turcia sunt singurele puteri regionale capabile să preia această sarcină.
T. C.: De ce Arabia Saudită ar accepta?
G. Friedman: Pentru că Arabia Saudită se teme de terorismul islamic la fel de mult ca Israelul.
Sunt disperați să stabilizeze regiunea. De exemplu, luna trecută, Arabia Saudită a acoperit întreg deficitul bugetar al Siriei.
Banii vorbesc în Orientul Mijlociu.
T. C.: Există o apropiere între Israel și Arabia Saudită?
G. Friedman: Da.
Arabia Saudită nu are vreo ură viscerală față de Israel. Nu le pasă prea mult.
Interesele lor reale sunt legate de siguranța lor proprie și de stabilitatea economică a zonei Golfului.
T. C.: Ce rol are Turcia în această ecuație?
G. Friedman: Turcia este singura altă putere musulmană suficient de puternică pentru a gestiona problemele din Orientul Mijlociu.
Deși relațiile Turciei cu vecinii sunt adesea tensionate, au capacitatea de a exercita presiuni și de a negocia eficient.
T. C.: Cum este folosit Qatarul în acest nou aranjament?
G. Friedman: Qatarul a devenit principalul intermediar între Iran și restul lumii.
Atât americanii, cât și rușii folosesc Qatarul pentru a comunica indirect cu Iranul.
Este o mișcare subtilă de colaborare: dacă toți folosesc același intermediar, atunci inevitabil și informațiile circulă între americani și ruși.
Fiecare știe ce cere și ce oferă celălalt, chiar dacă aparent sunt adversari.
T. C.: Așadar, există deja un început de colaborare ruso-americană în Orientul Mijlociu?
G. Friedman: Da, dar este tăcută, discretă.
Nici rușii, nici americanii nu vor să pară prea apropiați unii de alții, din motive politice interne.
Însă în realitate, împărtășesc interese comune: stabilizarea regiunii și prevenirea extinderii Iranului.
T. C.: Ați lucrat ani de zile în domeniul analizei geopolitice. Cum vedeți rolul agențiilor de informații americane astăzi? Sunt ele prea puternice?
G. Friedman: Problema nu este că sunt prea puternice.
Problema este că au devenit organizații birocratice masive, complexe și fragmentate.
Atât de complexe încât nici măcar șefii lor nu știu exact ce se întâmplă în toate compartimentele.
Secretomania extremă – ,,nevoia de a ști" – a dus la o fragmentare internă.
T. C.: Credeți că e posibil să existe conspirații coordonate în interiorul acestor agenții?
G. Friedman: Este ridicol să crezi că CIA ar putea organiza o conspirație coerentă împotriva guvernului american.
Este greu să organizezi o conspirație chiar și între două birouri alăturate, darmite între mii de oameni.
Problema reală este ineficiența și lipsa de comunicare, nu intenția malefică.
T. C.: Deci nu sunt rău intenționați, ci blocați într-o cultură a securității?
G. Friedman: Exact.
Teama lor supremă este să nu piardă agenți sau capabilități.
De aceea preferă să păstreze informațiile cât mai restrânse.
În final, acest lucru afectează procesarea informației și transmiterea analizei către factorii decidenți.
T. C.: Este problema aceasta unică pentru agențiile de informații?
G. Friedman: Nu.
Este aceeași problemă care afectează toate agențiile federale din SUA.
De exemplu, Departamentul Educației nu mai servește neapărat educației. Departamentul Sănătății nu mai servește eficient sănătatea publică.
Este rezultatul creșterii explozive a birocrației federale după Al Doilea Război Mondial.
T. C.: Este posibil să reformezi CIA?
G. Friedman: Extrem de dificil.
Pe de o parte, trebuie să menții secretul operațional absolut necesar.
Pe de altă parte, ai nevoie de un flux mai liber de informații și de o analiză coerentă.
Asta necesită o reducere masivă a structurii și crearea unui corp restrâns de oameni de încredere, similar cu modelul britanic MI6.
T. C.: În prezent, CIA pare un sistem prea mare ca să poată funcționa eficient.
G. Friedman: Da.
Și ca toate organizațiile uriașe, este incapabilă să își adapteze rapid politicile sau să răspundă coerent la crize.
Dar nu este un ,,guvern din umbră". Este doar o altă birocrație masivă, cu propriile sale ineficiențe.
T. C.: Credeți că este posibil să retragi un imperiu treptat, fără suferință sau umilire majoră?
G. Friedman: Este foarte dificil, dar în cazul Statelor Unite este posibil. Noi nu suntem un imperiu clasic. Nu ne-am dorit niciodată cu adevărat să fim unul.
Suntem o republică vastă, auto-suficientă, protejată de oceane.
Nu am luat cu mândrie teritorii, cum au făcut britanicii.
În fiecare conflict major, am vrut doar să ne întoarcem acasă cât mai repede.
T. C.: Deci retragerea globală a Americii ar putea fi relativ pașnică?
G. Friedman: Da.
Americanii nu au dorința viscerală de a domina lumea.
După Primul Război Mondial, după Al Doilea Război Mondial și după Războiul Rece, ne-am dorit întotdeauna să închidem capitolul și să ne retragem în treburile noastre interne.
Cultura noastră favorizează întoarcerea spre sine, nu expansiunea imperială.
T. C.: Deci nu anticipați un colaps haotic al Americii, așa cum s-a întâmplat cu alte imperii?
G. Friedman: Nu.
Suntem o națiune construită pe adaptare și reinventare.
După fiecare criză majoră — Revoluția Americană, Războiul Civil, Marea Depresiune — ne-am reinventat fără să ne autodistrugem.
Aceasta este puterea noastră cea mai mare.
T. C.: Cum vedeți America după această furtună de tranziție?
G. Friedman: Mai pragmatică, mai atentă la prioritățile interne, mai puțin aventuroasă în politica externă.
Vom păstra comerțul global și alianțele, dar nu ne vom mai implica în conflicte externe care nu ne afectează direct securitatea.
Va fi o eră de reconstrucție internă și de reechilibrare.
T. C.: Credeți că America își va păstra stabilitatea pe termen lung?
G. Friedman: Absolut.
Am trecut prin crize mult mai grave: Războiul Civil, Marea Depresiune, două războaie mondiale.
Nu am colapsat atunci, nu vom colapsa nici acum.
Suntem o societate capabilă să se transforme din mers, fără să își piardă esența.
T. C.: Suntem diferiți de alte imperii care s-au prăbușit?
G. Friedman: Complet diferiți.
Britanicii, romanii, otomanii — toți au tratat imperiul ca pe o sursă de prestigiu și de putere personală.
Noi tratăm puterea globală ca pe o corvoadă necesară, nu ca pe un premiu.
De aceea, ne putem retrage cu relativă ușurință atunci când vrem.
T. C.: Ce îi face pe americani atât de rezistenți?
G. Friedman: Spațiul nostru fizic enorm.
Resursele noastre.
Dar mai ales cultura noastră: spiritul de adaptare, capacitatea de a transforma crizele în oportunități.
Suntem o națiune a reînnoirii periodice.
T. C.: Așadar, nu anticipați un viitor sumbru?
G. Friedman: Nu.
Vor fi ani grei, cu conflicte interne intense.
Dar, la final, vom ieși mai puternici, așa cum am făcut-o de fiecare dată în ultimii 250 de ani.
Optimismul meu nu vine dintr-o naivitate, ci dintr-o cunoaștere profundă a ciclurilor istorice americane.
T. C.: Ultima întrebare: ce ar trebui să înțeleagă fiecare american din această perioadă?
G. Friedman: Să nu se teamă.
Criza este firească.
America nu moare.
America, ca întotdeauna, se reinventează.
#2
Noua Ordine Mondiala (NOM/NWO) / Re: 2025 - Macaz la paradigmă:...
Ultimul mesaj de abyss - Ieri la 00:52:42Zeii finanțelor și câinii războiului:
Alex Krainer
Apr 21, 2025
Cum interesele bancare de rang înalt au determinat cele mai importante evenimente din istoria noastră recentă.
În martie anul trecut am publicat un articol intitulat ,,Puterea din umbră și războaiele fără sfârșit", în care am explorat cauzele sistemice ultime din spatele apetitului nestăvilit al Occidentului pentru război. Războaiele fără sfârșit au devenit normalizate, parte din realitatea noastră cotidiană. Într-un articol publicat în American Journal of Public Health, un grup de cercetători americani a făcut următoarea afirmație:
,,De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc 248 de conflicte armate în 153 de locații din întreaga lume. Statele Unite au lansat 201 operațiuni militare peste hotare între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și anul 2001, și de atunci altele, inclusiv în Afganistan și Irak."
Cu alte cuvinte, SUA au inițiat peste 80% dintre toate războaiele din perioada 1946 până astăzi. Pentru o societate democratică, ar trebui să concluzionăm că poporul american este iremediabil belicos și solicită constant mai multe războaie. Dar, după cum știm, adevărul este exact contrariul. Cu excepția celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush, americanii au votat invariabil pentru candidați anti-război. Și totuși, au primit mereu mai multe războaie. Având în vedere că toate aceste războaie sărăcesc poporul american și ucid milioane de oameni în întreaga lume, ar trebui să fie esențial să înțelegem de unde provine exact această poftă nestăvilită de război și cum ajunge să se transforme în politică de stat.
Urmărirea războiului, înscrisă în ADN-ul sistemului
Fiecare nou război este puternic promovat și justificat în fața electoratului: am fost nevoiți să luptăm împotriva comuniștilor, apoi împotriva teroriștilor sau împotriva unui nou Hitler periculos precum Slobodan Milošević, Saddam Hussein, Moammar Gaddafi, Bashar al-Assad sau Vladimir Putin. Mâine va veni rândul altcuiva, întotdeauna dintr-un motiv aparent justificat. Dar războaiele nu se mai sfârșesc, iar propaganda nu face decât să ascundă adevăratele motive sistemice ale războiului. Cumva, această tendință a ajuns să fie înscrisă adânc în modul de guvernare al Occidentului. Aceste întrebări au fost forța motrice a cercetărilor mele timp de decenii. În articolul de anul trecut am scris următoarele:
,,Încercând să deslușesc factorii cauzali ai multiplelor crize cu care ne confruntăm astăzi, firul indiciilor duce întotdeauna către cartelul bancar internațional, care pare să aibă influența determinantă asupra sistemului de guvernare în cadrul căruia funcționează societățile noastre. ... În mod special, interesele bancare par să fie actorii principali din spatele războiului perpetuu la care asistăm. Cu cât înțelegem mai bine cum funcționează aceste sisteme, cu atât mai mult dictonul 'toate războaiele sunt războaiele bancherilor' capătă sens. ... Niciodată nu a fost vorba despre democrație sau libertate. Este strict despre bănci și despre garanțiile financiare (collateral). ... De fapt, singurul grup din societate pentru care controlul asupra garanțiilor are importanță sunt bancherii, ceea ce îi face principalii actori interesați să alimenteze războaie nesfârșite pentru controlul resurselor."
Recent am dat peste o confirmare importantă și concretă a acestei idei. Într-un articol intitulat ,,Cum petrolul furat din Alberta creează 9 trilioane de dolari în garanții frauduloase", economistul politic Regan Boychuk a dezvăluit perspective esențiale asupra modului în care stimulentele pentru război devin politică oficială. El a susținut că invazia Irakului din 2003 a fost motivată de nevoia de a ține petrolul irakian departe de piața mondială, pentru a maximiza valoarea a 175 de miliarde de barili de petrol nou 'dovedit' în Alberta.
La momentul invaziei Irakului, lucram ca analist pe piața petrolului și am urmărit îndeaproape evenimentele, motiv pentru care analiza lui Boychuk m-a surprins. Pe măsură ce urmărește cu minuțiozitate evenimentele din politica petrolieră americană și canadiană și le corelează cu invazia Irakului, Boychuk ajunge la concluzii care sunt atât uimitoare, cât și convingătoare și perfect credibile. Înainte de a intra în detalii, vreau să mulțumesc cititorului care mi-a semnalat acest articol — din păcate, între timp am pierdut urma cui a fost: îți mulțumesc, a fost extrem de valoros pentru cercetările mele!
Adevăratul obiectiv al invaziei Irakului din 2003
Boychuk susține că adevăratul obiectiv al invaziei SUA în Irak nu a fost să fure petrolul irakian, ci să îl scoată de pe piață pentru a crește prețurile petrolului și astfel să maximizeze valoarea garanțiilor sub forma rezervelor de petrol din Alberta, a căror producție fusese accelerată încă din anii '90. ,,În aceeași zi în care pușcașii marini americani au dărâmat statuia lui Saddam Hussein, completând ocuparea Irakului, SUA au recunoscut oficial 175 de miliarde de barili de bitum drept rezerve dovedite și, prin urmare, garanții legale pentru crearea privată de bani." În acea zi, secretarul american al Energiei, Edward Abraham, declara: ,,De acum înainte, când americanii vor vorbi despre petrol, vor conta și rezervele de sub pădurile nordice din Alberta."
Dacă acesta a fost într-adevăr planul, el a reușit: la momentul invaziei Irakului, pe 20 martie 2003, petrolul Brent se tranzacționa în jur de 25 de dolari pe baril. Până în vara lui 2008, prețul a depășit 146 de dolari/baril. Prețul mediu al petrolului în această perioadă a fost de puțin peste 59 de dolari/baril, mai mult decât dublu față de nivelul din 2003.
Totul indică faptul că această operațiune a fost planificată în detaliu, iar aproape fiecare aspect al său a fost criminal și fraudulos — de la justificarea invaziei Irakului până la modul în care rezervele ,,dovedite" de petrol din Alberta au fost umflate spectaculos la 175 de miliarde de barili, ceea ce ar fi făcut din Alberta cel mai mare câmp petrolifer din lume, valorând 9 trilioane de dolari în garanții legale. Spre comparație, rezervele miraculoase și aparent inepuizabile ale Arabiei Saudite se ridică oficial la circa 260 de miliarde de barili.
O epidemie de crime financiare
Trebuie să ne întrebăm: de ce a fost făcut acest lucru, cine a preluat controlul asupra garanțiilor și cum au fost ele folosite? După cum explică Boychuk, controlul asupra noilor garanții uriașe a fost preluat de interesele bancare legate de familia Rockefeller din Statele Unite. ,,Cea mai mare parte a noului credit a fost folosită pentru a umfla uriașa bulă imobiliară...". Întreaga operațiune a fost, de fapt, o conspirație criminală masivă: la mai puțin de un an după preluarea Irakului de către SUA, FBI-ul avertiza public asupra unei ,,epidemii" de infracțiuni financiare care ar putea deveni ,,următoarea criză Savings & Loans". Și, după cum aveam să aflăm, exact așa s-a întâmplat — doar că la o scară mult, mult mai mare.
Garanțiile din petrolul din Alberta au făcut posibile acele crime financiare. Muntele de 5 trilioane de dolari în datorii ipotecare a umflat epica bulă imobiliară a anilor 2000, iar prăbușirea sa inevitabilă a declanșat Criza Financiară Globală din 2008. Ca în orice conspirație criminală clasică, profiturile au ajuns la conspiratori, în timp ce prăbușirea a devastat populația de rând: nici o bancă mare nu a dat faliment, nici un bancher de top nu a fost urmărit penal, însă opt milioane de familii americane și-au pierdut locuințele.
În urma crizei, bancherii au fost recompensați pentru că făcuseră ,,lucrarea lui Dumnezeu" cu cel puțin 16 trilioane de dolari în ajutoare financiare, conform auditului efectuat de Government Accountability Office în 2011.
Cât de mare a fost jaful?
Alți cercetători independenți au ajuns la cifre și mai mari, de până la 29 de trilioane de dolari. Fiind analist de piață de mult timp, sunt întotdeauna înclinat să dublez orice cifră proastă recunoscută de agențiile guvernamentale. Din acest punct de vedere, cifra de 29 de trilioane pare mai aproape de adevăr.
Cât de mulți bani înseamnă 29 de trilioane de dolari? Mai mult de 85.000 de dolari pentru fiecare bărbat, femeie și copil care trăiește în SUA — un jaf uriaș, dacă știi cum să-l planifici și să-l execuți.
Camera de ecou a experților
Însă, înainte de a explora implicațiile cele mai relevante ale acestei istorii, aș vrea să fac o scurtă paranteză pentru a aborda un alt aspect fascinant al acestei afaceri. Așa cum am menționat, în primii ani 2000, în timp ce aceste evenimente se desfășurau, lucram ca analist al pieței petrolului. Piața petrolului este cea mai mare și cea mai atent monitorizată piață de mărfuri din lume. Prin urmare, a generat o industrie de miliarde de dolari dedicată colectării de date în timp real și diseminării de știri, alături de o întreagă armată de analiști și instituții care analizează toate aceste informații în fiecare oră a fiecărei zile, producând anual mii de rapoarte de ,,inteligență de piață".
Am studiat sute de astfel de rapoarte, căutând să înțeleg fundamentele economice care au condus la creșterea fără precedent a prețului petrolului de la 25 la 146 de dolari pe baril. Niciunul dintre aceste rapoarte – literalmente niciunul – nu a luat în considerare aspectul financiar. În afară de a recunoaște relația destul de evidentă ,,război pentru petrol", niciun raport nu a sugerat posibilitatea existenței unei conspirații criminale care să conducă evenimentele. Și, desigur, niciunul nu a reușit să prevadă desfășurarea evenimentelor din acei ani. Faptul acesta, în sine, ar trebui să fie o revelație majoră.
Așa cum am documentat în cartea mea, ,,Mastering Uncertainty in Commodities Trading", cei mai importanți previzionatori ai pieței petrolului la nivel mondial erau blocați într-o cameră de ecou a gândirii colective, producând analize care sunau sofisticat, dar care erau inutile, și prognoze complet greșite. Am rezumat previziunile pe doi ani ale principalelor instituții globale, transmise către U.S. Energy Information Administration în 2003:
Toate previziunile pentru 2005 erau grupate între 19 și 24 de dolari pe baril. Indiferent față de aceste previziuni ,,autoritare", petrolul a ajuns în 2005 la peste 66 de dolari/baril, de peste trei ori mai mult decât media prognozată de EIA. Desigur, la fel ca ceilalți analiști, nici eu nu înțelegeam atunci cauzele reale ale acestui fenomen de amploare.
Dar evenimentul mi-a întărit convingerea că analiza fundamentelor economice este o pierdere de timp și că mișcările majore de preț evoluează întotdeauna sub forma unor trenduri: dacă prețurile cresc, te poziționezi ,,long" – și atât. Poate că, peste încă 20 de ani, vom înțelege de ce au crescut. Între timp însă, e recomandabil să luăm predicțiile analiștilor ,,experți" cu o mare doză de scepticism – și asta nu doar în domeniul financiar, ci și în medicină, istorie, geopolitică etc.
Revenind la povestea noastră...
Dovezile prezentate de Regan Boychuk sugerează că evenimentele au fost conduse de o conspirație a bancherilor de rang înalt.
Evenimente întâmplătoare sau conspirații criminale?
Cazul solid prezentat de Boychuk – că interesele bancare au determinat cele mai importante evenimente ale istoriei recente – este profund tulburător. În timp ce ne trăim viețile, percepțiile noastre asupra evenimentelor globale sunt modelate de informațiile disponibile și de narațiunile propagate prin mass-media. Aceste narațiuni nu explorează niciodată posibilitatea ca evenimentele majore să fie rezultatul unor conspirații de la cel mai înalt nivel.
Dimpotrivă, de îndată ce oamenii încep să suspecteze un joc murdar, ,,poliția narațiunii" îi discreditează și ridiculizează ca fiind ,,teoreticieni ai conspirației". Suntem încurajați să credem că lucrurile pur și simplu ,,se întâmplă" – din erori oneste, reglementări greșite, oportunism politic, incompetență sau poate lăcomie excesivă. Întotdeauna ni se promite că ,,lecțiile vor fi învățate" – apoi totul este îngropat în uitare.
Un grup câștigă mereu
Dar trebuie să ne întrebăm: dacă toate aceste ingrediente beneficiază constant un singur grup din societate, în timp ce îi prejudiciază pe toți ceilalți, nu este firesc să presupunem că acel grup a orchestrat evenimentele? Poate că au formulat reglementările și portițele legale exact pentru a produce efectele dorite. Poate că au sprijinit politicienii ,,incompetenți" potriviți și i-au instruit să le servească interesele. Și poate că tot ei au creat și sistemul de stimulente care a împins victimele direct în plasa lor.
Demult, un faimos membru al acestui grup spunea: ,,Permiteți-mi să emit și să controlez banii unei națiuni și nu mă voi interesa cine face legile." Cu alte cuvinte, dacă bancherii dețin adevărata putere, nu contează cine sunt președinții, premierii sau regii. Napoleon Bonaparte înțelesese perfect acest lucru când afirma: ,,Când un guvern depinde de bancheri pentru bani, atunci bancherii controlează guvernul."
Deconspirările sporadice
Toate acestea ne arată mijloacele obscure și relațiile ascunse prin care sunt conduse societățile noastre. Sunt ascunse pentru că nu ar rezista expunerii publice și trebuie să fie mascate. Totuși, dacă suntem atenți, din când în când, apar dovezi: mărturii, scurgeri de informații, modele repetitive de evenimente. În februarie anul trecut, fosta premiera britanică Liz Truss a oferit o astfel de dezvăluire. În emisiunea lui Steve Bannon, Truss spunea:
,,Am crezut că, ajungând în funcția supremă, voi putea implementa politicile conservatoare. Dar am descoperit că nu eu dețineam pârghiile puterii. Pârghiile erau deținute de Banca Angliei și de Oficiul pentru Responsabilitate Bugetară, nu de Prim-Ministru sau Cancelar..."
În aceeași perioadă, Glenn Beck a povestit într-un interviu cu Tucker Carlson despre o discuție cu George W. Bush:
,,Îl întrebam despre politici și schimbări, iar el mi-a spus: 'Glenn, nu-ți face griji, indiferent cine stă în acel scaun, va primi aceleași sfaturi de la aceiași consilieri și va realiza că mâinile președintelui sunt legate.' Am ieșit îngrozit din acea cameră... De ce mai avem alegeri atunci?"
Este legitim să ne întrebăm cine sunt acei consilieri care ,,leagă mâinile" președinților americani. Au fost ei cei care i-au spus lui Bush să invadeze Irakul? Au fost ,,vocea lui Dumnezeu" care i-a ordonat să ,,lupte împotriva teroriștilor" și să ,,pună capăt tiraniei în Irak"?
În 1924, fostul ministru de finanțe al Marii Britanii, Reginald McKenna, spunea:
,,Băncile pot și chiar creează bani. Iar cei care controlează creditul unei națiuni direcționează politica guvernelor și țin în palma mâinii lor destinul poporului."
În 1844, prim-ministrul britanic Benjamin Disraeli afirma:
,,Lumea este guvernată de personaje foarte diferite de cele pe care și le imaginează cei care nu se află în culise."
Sir William Pitt, prim-ministru în 1770, scria:
,,Un lung șir de astfel de practici m-a convins, în cele din urmă și împotriva voinței mele, că există ceva dincolo de tron, mai puternic decât Regele însuși."
Așa cum știm astăzi, acel ,,ceva" este oligarhia cămătarilor – finanțiștii.
Marșul patologic al istoriei occidentale
Într-adevăr, rolul finanțiștilor a definit în mare măsură marșul patologic al civilizației occidentale.
Poate că acest lucru sună dur, dar aceleași metode de bază pe care le-au folosit pentru a împinge opt milioane de familii americane spre executare silită și pentru a provoca moartea a peste un milion de irakieni nevinovați, au fost aplicate și rafinate timp de secole.
Goana după petrolul din Alberta a fost animată de aceeași lăcomie patologică ce a impulsionat și căutarea aurului, cuprului, staniului, cauciucului, cafelei, mirodeniilor, cobaltului sau litiului în alte părți ale lumii, în diverse epoci.
Astăzi putem înțelege mai bine cum și de ce, începând cu secolul al XV-lea, puterile coloniale occidentale au distrus șase mari civilizații indigene (mayașii, incașii, aztecii, India, China și Japonia), împreună cu mii de alte culturi, triburi și regate.
În acest proces, puterile coloniale au depopulat în mare parte popoarele native și le-au înlocuit cu sclavi dezrădăcinați.
Motivația de bază a fost întotdeauna una economică: o goană neînfrânată după garanțiile necesare pentru a alimenta procesul de extragere a bogăției în favoarea finanțiștilor.
Așa cum ne-a reamintit James Galbraith:
,,Nu există în viața economică niciun eveniment care să nu fie financiar ... Finanțele sunt singura cheie pentru a înțelege economia."
Istoricul Ramsay MacMullen spunea că, pentru a interpreta corect istoria, trebuie să înțelegem motivațiile grupurilor și indivizilor care au modelat-o.
Cred că demascarea lui Regan Boychuk privind garanțiile din Alberta aduce o contribuție valoroasă nu doar la înțelegerea motivațiilor bancherilor, ci și a metodelor și mijloacelor prin care își execută planurile.
Evenimentele legate de petrolul din Alberta, invazia Irakului, bula imobiliară și salvările bancare ulterioare nu au fost nicidecum întâmplătoare: este clar că au fost orchestrate de interesele puternice din societatea noastră, în beneficiul propriu și fără nici cea mai mică grijă față de milioanele de victime provocate.
Este timpul să schimbăm direcția
Faptul că niciun bancher de rang înalt nu a fost urmărit penal pentru toate acestea arată că autorii și complicii lor, care au plecat cu o pradă colosală, nu au fost niciodată supuși legii în același mod ca restul populației.
Imunitatea de care se bucură în cadrul minunatelor noastre democrații garantează practic că vor continua.
De fapt, chiar continuă: asistăm astăzi la o nouă goană după resursele Ucrainei și la o relansare a cursei pentru Africa.
Impulsul de a distruge Rusia este motivat tot de dorința de a pune mâna pe resursele sale.
Finanțiștii și slugile lor nu se vor opri niciodată, decât dacă vor fi trași la răspundere.
Însă trebuie să facem mai mult decât să cerem justiție pentru crimele comise:
dacă vrem o lume a păcii și prosperității, va trebui să rescriem sistemul de operare al societăților noastre.
Noi, oamenii, trebuie să cerem suveranitatea și să ne împuternicim să planificăm un viitor întemeiat pe iubirea autentică față de umanitate.
Cum putem face asta?
Trebuie pur și simplu să ne revendicăm suveranitatea și să o folosim.
Această planetă este dreptul nostru din naștere;
nu avem nevoie de permisiunea nimănui ca să o revendicăm.
Alex Krainer
Apr 21, 2025
Cum interesele bancare de rang înalt au determinat cele mai importante evenimente din istoria noastră recentă.
În martie anul trecut am publicat un articol intitulat ,,Puterea din umbră și războaiele fără sfârșit", în care am explorat cauzele sistemice ultime din spatele apetitului nestăvilit al Occidentului pentru război. Războaiele fără sfârșit au devenit normalizate, parte din realitatea noastră cotidiană. Într-un articol publicat în American Journal of Public Health, un grup de cercetători americani a făcut următoarea afirmație:
,,De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc 248 de conflicte armate în 153 de locații din întreaga lume. Statele Unite au lansat 201 operațiuni militare peste hotare între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și anul 2001, și de atunci altele, inclusiv în Afganistan și Irak."
Cu alte cuvinte, SUA au inițiat peste 80% dintre toate războaiele din perioada 1946 până astăzi. Pentru o societate democratică, ar trebui să concluzionăm că poporul american este iremediabil belicos și solicită constant mai multe războaie. Dar, după cum știm, adevărul este exact contrariul. Cu excepția celui de-al doilea mandat al lui George W. Bush, americanii au votat invariabil pentru candidați anti-război. Și totuși, au primit mereu mai multe războaie. Având în vedere că toate aceste războaie sărăcesc poporul american și ucid milioane de oameni în întreaga lume, ar trebui să fie esențial să înțelegem de unde provine exact această poftă nestăvilită de război și cum ajunge să se transforme în politică de stat.
Urmărirea războiului, înscrisă în ADN-ul sistemului
Fiecare nou război este puternic promovat și justificat în fața electoratului: am fost nevoiți să luptăm împotriva comuniștilor, apoi împotriva teroriștilor sau împotriva unui nou Hitler periculos precum Slobodan Milošević, Saddam Hussein, Moammar Gaddafi, Bashar al-Assad sau Vladimir Putin. Mâine va veni rândul altcuiva, întotdeauna dintr-un motiv aparent justificat. Dar războaiele nu se mai sfârșesc, iar propaganda nu face decât să ascundă adevăratele motive sistemice ale războiului. Cumva, această tendință a ajuns să fie înscrisă adânc în modul de guvernare al Occidentului. Aceste întrebări au fost forța motrice a cercetărilor mele timp de decenii. În articolul de anul trecut am scris următoarele:
,,Încercând să deslușesc factorii cauzali ai multiplelor crize cu care ne confruntăm astăzi, firul indiciilor duce întotdeauna către cartelul bancar internațional, care pare să aibă influența determinantă asupra sistemului de guvernare în cadrul căruia funcționează societățile noastre. ... În mod special, interesele bancare par să fie actorii principali din spatele războiului perpetuu la care asistăm. Cu cât înțelegem mai bine cum funcționează aceste sisteme, cu atât mai mult dictonul 'toate războaiele sunt războaiele bancherilor' capătă sens. ... Niciodată nu a fost vorba despre democrație sau libertate. Este strict despre bănci și despre garanțiile financiare (collateral). ... De fapt, singurul grup din societate pentru care controlul asupra garanțiilor are importanță sunt bancherii, ceea ce îi face principalii actori interesați să alimenteze războaie nesfârșite pentru controlul resurselor."
Recent am dat peste o confirmare importantă și concretă a acestei idei. Într-un articol intitulat ,,Cum petrolul furat din Alberta creează 9 trilioane de dolari în garanții frauduloase", economistul politic Regan Boychuk a dezvăluit perspective esențiale asupra modului în care stimulentele pentru război devin politică oficială. El a susținut că invazia Irakului din 2003 a fost motivată de nevoia de a ține petrolul irakian departe de piața mondială, pentru a maximiza valoarea a 175 de miliarde de barili de petrol nou 'dovedit' în Alberta.
La momentul invaziei Irakului, lucram ca analist pe piața petrolului și am urmărit îndeaproape evenimentele, motiv pentru care analiza lui Boychuk m-a surprins. Pe măsură ce urmărește cu minuțiozitate evenimentele din politica petrolieră americană și canadiană și le corelează cu invazia Irakului, Boychuk ajunge la concluzii care sunt atât uimitoare, cât și convingătoare și perfect credibile. Înainte de a intra în detalii, vreau să mulțumesc cititorului care mi-a semnalat acest articol — din păcate, între timp am pierdut urma cui a fost: îți mulțumesc, a fost extrem de valoros pentru cercetările mele!
Adevăratul obiectiv al invaziei Irakului din 2003
Boychuk susține că adevăratul obiectiv al invaziei SUA în Irak nu a fost să fure petrolul irakian, ci să îl scoată de pe piață pentru a crește prețurile petrolului și astfel să maximizeze valoarea garanțiilor sub forma rezervelor de petrol din Alberta, a căror producție fusese accelerată încă din anii '90. ,,În aceeași zi în care pușcașii marini americani au dărâmat statuia lui Saddam Hussein, completând ocuparea Irakului, SUA au recunoscut oficial 175 de miliarde de barili de bitum drept rezerve dovedite și, prin urmare, garanții legale pentru crearea privată de bani." În acea zi, secretarul american al Energiei, Edward Abraham, declara: ,,De acum înainte, când americanii vor vorbi despre petrol, vor conta și rezervele de sub pădurile nordice din Alberta."
Dacă acesta a fost într-adevăr planul, el a reușit: la momentul invaziei Irakului, pe 20 martie 2003, petrolul Brent se tranzacționa în jur de 25 de dolari pe baril. Până în vara lui 2008, prețul a depășit 146 de dolari/baril. Prețul mediu al petrolului în această perioadă a fost de puțin peste 59 de dolari/baril, mai mult decât dublu față de nivelul din 2003.
Totul indică faptul că această operațiune a fost planificată în detaliu, iar aproape fiecare aspect al său a fost criminal și fraudulos — de la justificarea invaziei Irakului până la modul în care rezervele ,,dovedite" de petrol din Alberta au fost umflate spectaculos la 175 de miliarde de barili, ceea ce ar fi făcut din Alberta cel mai mare câmp petrolifer din lume, valorând 9 trilioane de dolari în garanții legale. Spre comparație, rezervele miraculoase și aparent inepuizabile ale Arabiei Saudite se ridică oficial la circa 260 de miliarde de barili.
O epidemie de crime financiare
Trebuie să ne întrebăm: de ce a fost făcut acest lucru, cine a preluat controlul asupra garanțiilor și cum au fost ele folosite? După cum explică Boychuk, controlul asupra noilor garanții uriașe a fost preluat de interesele bancare legate de familia Rockefeller din Statele Unite. ,,Cea mai mare parte a noului credit a fost folosită pentru a umfla uriașa bulă imobiliară...". Întreaga operațiune a fost, de fapt, o conspirație criminală masivă: la mai puțin de un an după preluarea Irakului de către SUA, FBI-ul avertiza public asupra unei ,,epidemii" de infracțiuni financiare care ar putea deveni ,,următoarea criză Savings & Loans". Și, după cum aveam să aflăm, exact așa s-a întâmplat — doar că la o scară mult, mult mai mare.
Garanțiile din petrolul din Alberta au făcut posibile acele crime financiare. Muntele de 5 trilioane de dolari în datorii ipotecare a umflat epica bulă imobiliară a anilor 2000, iar prăbușirea sa inevitabilă a declanșat Criza Financiară Globală din 2008. Ca în orice conspirație criminală clasică, profiturile au ajuns la conspiratori, în timp ce prăbușirea a devastat populația de rând: nici o bancă mare nu a dat faliment, nici un bancher de top nu a fost urmărit penal, însă opt milioane de familii americane și-au pierdut locuințele.
În urma crizei, bancherii au fost recompensați pentru că făcuseră ,,lucrarea lui Dumnezeu" cu cel puțin 16 trilioane de dolari în ajutoare financiare, conform auditului efectuat de Government Accountability Office în 2011.
Cât de mare a fost jaful?
Alți cercetători independenți au ajuns la cifre și mai mari, de până la 29 de trilioane de dolari. Fiind analist de piață de mult timp, sunt întotdeauna înclinat să dublez orice cifră proastă recunoscută de agențiile guvernamentale. Din acest punct de vedere, cifra de 29 de trilioane pare mai aproape de adevăr.
Cât de mulți bani înseamnă 29 de trilioane de dolari? Mai mult de 85.000 de dolari pentru fiecare bărbat, femeie și copil care trăiește în SUA — un jaf uriaș, dacă știi cum să-l planifici și să-l execuți.
Camera de ecou a experților
Însă, înainte de a explora implicațiile cele mai relevante ale acestei istorii, aș vrea să fac o scurtă paranteză pentru a aborda un alt aspect fascinant al acestei afaceri. Așa cum am menționat, în primii ani 2000, în timp ce aceste evenimente se desfășurau, lucram ca analist al pieței petrolului. Piața petrolului este cea mai mare și cea mai atent monitorizată piață de mărfuri din lume. Prin urmare, a generat o industrie de miliarde de dolari dedicată colectării de date în timp real și diseminării de știri, alături de o întreagă armată de analiști și instituții care analizează toate aceste informații în fiecare oră a fiecărei zile, producând anual mii de rapoarte de ,,inteligență de piață".
Am studiat sute de astfel de rapoarte, căutând să înțeleg fundamentele economice care au condus la creșterea fără precedent a prețului petrolului de la 25 la 146 de dolari pe baril. Niciunul dintre aceste rapoarte – literalmente niciunul – nu a luat în considerare aspectul financiar. În afară de a recunoaște relația destul de evidentă ,,război pentru petrol", niciun raport nu a sugerat posibilitatea existenței unei conspirații criminale care să conducă evenimentele. Și, desigur, niciunul nu a reușit să prevadă desfășurarea evenimentelor din acei ani. Faptul acesta, în sine, ar trebui să fie o revelație majoră.
Așa cum am documentat în cartea mea, ,,Mastering Uncertainty in Commodities Trading", cei mai importanți previzionatori ai pieței petrolului la nivel mondial erau blocați într-o cameră de ecou a gândirii colective, producând analize care sunau sofisticat, dar care erau inutile, și prognoze complet greșite. Am rezumat previziunile pe doi ani ale principalelor instituții globale, transmise către U.S. Energy Information Administration în 2003:
Toate previziunile pentru 2005 erau grupate între 19 și 24 de dolari pe baril. Indiferent față de aceste previziuni ,,autoritare", petrolul a ajuns în 2005 la peste 66 de dolari/baril, de peste trei ori mai mult decât media prognozată de EIA. Desigur, la fel ca ceilalți analiști, nici eu nu înțelegeam atunci cauzele reale ale acestui fenomen de amploare.
Dar evenimentul mi-a întărit convingerea că analiza fundamentelor economice este o pierdere de timp și că mișcările majore de preț evoluează întotdeauna sub forma unor trenduri: dacă prețurile cresc, te poziționezi ,,long" – și atât. Poate că, peste încă 20 de ani, vom înțelege de ce au crescut. Între timp însă, e recomandabil să luăm predicțiile analiștilor ,,experți" cu o mare doză de scepticism – și asta nu doar în domeniul financiar, ci și în medicină, istorie, geopolitică etc.
Revenind la povestea noastră...
Dovezile prezentate de Regan Boychuk sugerează că evenimentele au fost conduse de o conspirație a bancherilor de rang înalt.
Evenimente întâmplătoare sau conspirații criminale?
Cazul solid prezentat de Boychuk – că interesele bancare au determinat cele mai importante evenimente ale istoriei recente – este profund tulburător. În timp ce ne trăim viețile, percepțiile noastre asupra evenimentelor globale sunt modelate de informațiile disponibile și de narațiunile propagate prin mass-media. Aceste narațiuni nu explorează niciodată posibilitatea ca evenimentele majore să fie rezultatul unor conspirații de la cel mai înalt nivel.
Dimpotrivă, de îndată ce oamenii încep să suspecteze un joc murdar, ,,poliția narațiunii" îi discreditează și ridiculizează ca fiind ,,teoreticieni ai conspirației". Suntem încurajați să credem că lucrurile pur și simplu ,,se întâmplă" – din erori oneste, reglementări greșite, oportunism politic, incompetență sau poate lăcomie excesivă. Întotdeauna ni se promite că ,,lecțiile vor fi învățate" – apoi totul este îngropat în uitare.
Un grup câștigă mereu
Dar trebuie să ne întrebăm: dacă toate aceste ingrediente beneficiază constant un singur grup din societate, în timp ce îi prejudiciază pe toți ceilalți, nu este firesc să presupunem că acel grup a orchestrat evenimentele? Poate că au formulat reglementările și portițele legale exact pentru a produce efectele dorite. Poate că au sprijinit politicienii ,,incompetenți" potriviți și i-au instruit să le servească interesele. Și poate că tot ei au creat și sistemul de stimulente care a împins victimele direct în plasa lor.
Demult, un faimos membru al acestui grup spunea: ,,Permiteți-mi să emit și să controlez banii unei națiuni și nu mă voi interesa cine face legile." Cu alte cuvinte, dacă bancherii dețin adevărata putere, nu contează cine sunt președinții, premierii sau regii. Napoleon Bonaparte înțelesese perfect acest lucru când afirma: ,,Când un guvern depinde de bancheri pentru bani, atunci bancherii controlează guvernul."
Deconspirările sporadice
Toate acestea ne arată mijloacele obscure și relațiile ascunse prin care sunt conduse societățile noastre. Sunt ascunse pentru că nu ar rezista expunerii publice și trebuie să fie mascate. Totuși, dacă suntem atenți, din când în când, apar dovezi: mărturii, scurgeri de informații, modele repetitive de evenimente. În februarie anul trecut, fosta premiera britanică Liz Truss a oferit o astfel de dezvăluire. În emisiunea lui Steve Bannon, Truss spunea:
,,Am crezut că, ajungând în funcția supremă, voi putea implementa politicile conservatoare. Dar am descoperit că nu eu dețineam pârghiile puterii. Pârghiile erau deținute de Banca Angliei și de Oficiul pentru Responsabilitate Bugetară, nu de Prim-Ministru sau Cancelar..."
În aceeași perioadă, Glenn Beck a povestit într-un interviu cu Tucker Carlson despre o discuție cu George W. Bush:
,,Îl întrebam despre politici și schimbări, iar el mi-a spus: 'Glenn, nu-ți face griji, indiferent cine stă în acel scaun, va primi aceleași sfaturi de la aceiași consilieri și va realiza că mâinile președintelui sunt legate.' Am ieșit îngrozit din acea cameră... De ce mai avem alegeri atunci?"
Este legitim să ne întrebăm cine sunt acei consilieri care ,,leagă mâinile" președinților americani. Au fost ei cei care i-au spus lui Bush să invadeze Irakul? Au fost ,,vocea lui Dumnezeu" care i-a ordonat să ,,lupte împotriva teroriștilor" și să ,,pună capăt tiraniei în Irak"?
În 1924, fostul ministru de finanțe al Marii Britanii, Reginald McKenna, spunea:
,,Băncile pot și chiar creează bani. Iar cei care controlează creditul unei națiuni direcționează politica guvernelor și țin în palma mâinii lor destinul poporului."
În 1844, prim-ministrul britanic Benjamin Disraeli afirma:
,,Lumea este guvernată de personaje foarte diferite de cele pe care și le imaginează cei care nu se află în culise."
Sir William Pitt, prim-ministru în 1770, scria:
,,Un lung șir de astfel de practici m-a convins, în cele din urmă și împotriva voinței mele, că există ceva dincolo de tron, mai puternic decât Regele însuși."
Așa cum știm astăzi, acel ,,ceva" este oligarhia cămătarilor – finanțiștii.
Marșul patologic al istoriei occidentale
Într-adevăr, rolul finanțiștilor a definit în mare măsură marșul patologic al civilizației occidentale.
Poate că acest lucru sună dur, dar aceleași metode de bază pe care le-au folosit pentru a împinge opt milioane de familii americane spre executare silită și pentru a provoca moartea a peste un milion de irakieni nevinovați, au fost aplicate și rafinate timp de secole.
Goana după petrolul din Alberta a fost animată de aceeași lăcomie patologică ce a impulsionat și căutarea aurului, cuprului, staniului, cauciucului, cafelei, mirodeniilor, cobaltului sau litiului în alte părți ale lumii, în diverse epoci.
Astăzi putem înțelege mai bine cum și de ce, începând cu secolul al XV-lea, puterile coloniale occidentale au distrus șase mari civilizații indigene (mayașii, incașii, aztecii, India, China și Japonia), împreună cu mii de alte culturi, triburi și regate.
În acest proces, puterile coloniale au depopulat în mare parte popoarele native și le-au înlocuit cu sclavi dezrădăcinați.
Motivația de bază a fost întotdeauna una economică: o goană neînfrânată după garanțiile necesare pentru a alimenta procesul de extragere a bogăției în favoarea finanțiștilor.
Așa cum ne-a reamintit James Galbraith:
,,Nu există în viața economică niciun eveniment care să nu fie financiar ... Finanțele sunt singura cheie pentru a înțelege economia."
Istoricul Ramsay MacMullen spunea că, pentru a interpreta corect istoria, trebuie să înțelegem motivațiile grupurilor și indivizilor care au modelat-o.
Cred că demascarea lui Regan Boychuk privind garanțiile din Alberta aduce o contribuție valoroasă nu doar la înțelegerea motivațiilor bancherilor, ci și a metodelor și mijloacelor prin care își execută planurile.
Evenimentele legate de petrolul din Alberta, invazia Irakului, bula imobiliară și salvările bancare ulterioare nu au fost nicidecum întâmplătoare: este clar că au fost orchestrate de interesele puternice din societatea noastră, în beneficiul propriu și fără nici cea mai mică grijă față de milioanele de victime provocate.
Este timpul să schimbăm direcția
Faptul că niciun bancher de rang înalt nu a fost urmărit penal pentru toate acestea arată că autorii și complicii lor, care au plecat cu o pradă colosală, nu au fost niciodată supuși legii în același mod ca restul populației.
Imunitatea de care se bucură în cadrul minunatelor noastre democrații garantează practic că vor continua.
De fapt, chiar continuă: asistăm astăzi la o nouă goană după resursele Ucrainei și la o relansare a cursei pentru Africa.
Impulsul de a distruge Rusia este motivat tot de dorința de a pune mâna pe resursele sale.
Finanțiștii și slugile lor nu se vor opri niciodată, decât dacă vor fi trași la răspundere.
Însă trebuie să facem mai mult decât să cerem justiție pentru crimele comise:
dacă vrem o lume a păcii și prosperității, va trebui să rescriem sistemul de operare al societăților noastre.
Noi, oamenii, trebuie să cerem suveranitatea și să ne împuternicim să planificăm un viitor întemeiat pe iubirea autentică față de umanitate.
Cum putem face asta?
Trebuie pur și simplu să ne revendicăm suveranitatea și să o folosim.
Această planetă este dreptul nostru din naștere;
nu avem nevoie de permisiunea nimănui ca să o revendicăm.
#3
Diverse / Re: Real sau fake ?
Ultimul mesaj de abyss - Ieri la 00:01:19nu am gasit imagini sau descrieri asemanatoare. Adica cu doua obiecte. Doar cateva in care se specifica prezenta unui singur obiect. Posibil sa fi fost un efect de lens-flare.
https://www.nytimes.com/2025/04/18/science/mexico-city-bolide-meteor.html
iata si traducerea:
Articol de Aimee Ortiz
18 aprilie 2025
Timp de câteva momente scurte, miercuri, o minge de foc strălucitoare a luminat cerul dinaintea zorilor în apropiere de Mexico City. Spectacolul i-a uimit atât pe locuitori, cât și pe cei care l-au urmărit online, întrucât filmările cu obiectul s-au răspândit rapid.
Obiectul luminos a fost un bolid, potrivit Associated Press. Bolizii sunt mingi de foc care explodează într-un fulger strălucitor, adesea cu fragmente vizibile, conform Societății Americane de Meteorologie.
Dacă un meteorit este o rocă spațială care ajunge la sol, un bolid este ,,doar fenomenul luminos" asociat cu intrarea obiectului în atmosferă, a explicat Jérôme Gattacceca, editor al The Meteoritical Bulletin din cadrul Meteoritical Society, organizație care înregistrează toate meteoritele cunoscute.
Meteoriții care sunt mai luminoși decât planeta Venus pe cerul nostru se numesc ,,mingi de foc" (fireballs), a adăugat dr. Gattacceca. Deși meteoriții și mingile de foc sunt fenomene relativ comune, bolizii sunt mai puțin frecvenți — însă ,,totuși nu rari", a spus el.
Aceasta confirmă ceea ce a declarat și Guadalupe Cordero Tercero, cercetător la Institutul de Geofizică UNAM și coordonator al proiectului Mexican Meteor Network, pentru revista UNAM Global Magazine.
Se estimează că ,,la fiecare două zile și jumătate un obiect de cel puțin un metru diametru pătrunde în atmosfera Pământului," a spus dr. Cordero Tercero, potrivit revistei. Totuși, majoritatea acestor obiecte cad în oceane sau în zone nelocuite, astfel încât rămân adesea neobservate.
Denton Ebel, curator de meteorite la American Museum of Natural History din Manhattan, a declarat că, deși a văzut doar câteva înregistrări ale bolidului și a auzit relatări despre el, ,,pare ceva extrem de palpitant."
Meteoriții ,,nu sunt atât de rari pe cât cred mulți oameni," a spus dr. Ebel, însă sunt raportați mai frecvent datorită rețelelor de camere specializate în detectarea mingilor de foc, montate pe clădiri și care surprind obiectele când intră în atmosferă.
UNAM Global Magazine a mai relatat că bolidul a produs și un vuiet puternic după ce a traversat cerul întunecat. O explozie sonică apare atunci când obiectul se fragmentează, a explicat dr. Gattacceca.
,,Acest zgomot este de obicei un indicator bun că obiectul s-a fragmentat la o altitudine relativ joasă și că fragmente de meteorit au ajuns la sol," a adăugat el.
Vuietul poate suna aproape ca un tren de marfă, a precizat dr. Ebel.
Toți meteoriții sunt creați de roci spațiale care lovesc atmosfera cu viteză foarte mare, a spus dr. Gattacceca, majoritatea acestor roci provenind din centura de asteroizi.
Din cauza vitezei lor uriașe, chiar și pietrele mici, de mărimea unei nuci, pot ,,genera o minge de foc datorită vitezei lor ridicate," a mai spus el.
Spectacolul orbitor al obiectului a atras atenția multora dintre cei peste 22 de milioane de locuitori din Mexico City, însă nu au avut motive de teamă.
,,Nimeni nu a fost ucis vreodată de un meteorit căzut în vremuri istorice," a concluzionat dr. Gattacceca, adăugând: ,,Deci, nu este periculos."
https://www.nytimes.com/2025/04/18/science/mexico-city-bolide-meteor.html
iata si traducerea:
Articol de Aimee Ortiz
18 aprilie 2025
Timp de câteva momente scurte, miercuri, o minge de foc strălucitoare a luminat cerul dinaintea zorilor în apropiere de Mexico City. Spectacolul i-a uimit atât pe locuitori, cât și pe cei care l-au urmărit online, întrucât filmările cu obiectul s-au răspândit rapid.
Obiectul luminos a fost un bolid, potrivit Associated Press. Bolizii sunt mingi de foc care explodează într-un fulger strălucitor, adesea cu fragmente vizibile, conform Societății Americane de Meteorologie.
Dacă un meteorit este o rocă spațială care ajunge la sol, un bolid este ,,doar fenomenul luminos" asociat cu intrarea obiectului în atmosferă, a explicat Jérôme Gattacceca, editor al The Meteoritical Bulletin din cadrul Meteoritical Society, organizație care înregistrează toate meteoritele cunoscute.
Meteoriții care sunt mai luminoși decât planeta Venus pe cerul nostru se numesc ,,mingi de foc" (fireballs), a adăugat dr. Gattacceca. Deși meteoriții și mingile de foc sunt fenomene relativ comune, bolizii sunt mai puțin frecvenți — însă ,,totuși nu rari", a spus el.
Aceasta confirmă ceea ce a declarat și Guadalupe Cordero Tercero, cercetător la Institutul de Geofizică UNAM și coordonator al proiectului Mexican Meteor Network, pentru revista UNAM Global Magazine.
Se estimează că ,,la fiecare două zile și jumătate un obiect de cel puțin un metru diametru pătrunde în atmosfera Pământului," a spus dr. Cordero Tercero, potrivit revistei. Totuși, majoritatea acestor obiecte cad în oceane sau în zone nelocuite, astfel încât rămân adesea neobservate.
Denton Ebel, curator de meteorite la American Museum of Natural History din Manhattan, a declarat că, deși a văzut doar câteva înregistrări ale bolidului și a auzit relatări despre el, ,,pare ceva extrem de palpitant."
Meteoriții ,,nu sunt atât de rari pe cât cred mulți oameni," a spus dr. Ebel, însă sunt raportați mai frecvent datorită rețelelor de camere specializate în detectarea mingilor de foc, montate pe clădiri și care surprind obiectele când intră în atmosferă.
UNAM Global Magazine a mai relatat că bolidul a produs și un vuiet puternic după ce a traversat cerul întunecat. O explozie sonică apare atunci când obiectul se fragmentează, a explicat dr. Gattacceca.
,,Acest zgomot este de obicei un indicator bun că obiectul s-a fragmentat la o altitudine relativ joasă și că fragmente de meteorit au ajuns la sol," a adăugat el.
Vuietul poate suna aproape ca un tren de marfă, a precizat dr. Ebel.
Toți meteoriții sunt creați de roci spațiale care lovesc atmosfera cu viteză foarte mare, a spus dr. Gattacceca, majoritatea acestor roci provenind din centura de asteroizi.
Din cauza vitezei lor uriașe, chiar și pietrele mici, de mărimea unei nuci, pot ,,genera o minge de foc datorită vitezei lor ridicate," a mai spus el.
Spectacolul orbitor al obiectului a atras atenția multora dintre cei peste 22 de milioane de locuitori din Mexico City, însă nu au avut motive de teamă.
,,Nimeni nu a fost ucis vreodată de un meteorit căzut în vremuri istorice," a concluzionat dr. Gattacceca, adăugând: ,,Deci, nu este periculos."
#4
Diverse / Re: Real sau fake ?
Ultimul mesaj de zamotrak - 25 Aprilie 2025, 14:54:51Citat din: zamotrak din 23 Aprilie 2025, 14:47:58Ati vazut,probabil acest scurt video ,cu acel obiect,care venea vertiginos spre oras si care a fost deturnat de un alt "ozn".Real sau...?
Care este urmarea?
https://www.instagram.com/reel/DIohrQqSffA/
Acum sper sa mearga.
#6
Diverse / Re: Real sau fake ?
Ultimul mesaj de abyss - 23 Aprilie 2025, 18:01:16Cred ca trebuie sa verifici link-ul. Se deschide la altceva
#7
Diverse / Real sau fake ?
Ultimul mesaj de zamotrak - 23 Aprilie 2025, 14:47:58link gresit. Te rog verifica și repostează-l.
Mulțumesc
@abyss
Ati vazut,probabil acest scurt video ,cu acel obiect,care venea vertiginos spre oras si care a fost deturnat de un alt "ozn".Real sau...?
Care este urmarea?
Mulțumesc
@abyss
Ati vazut,probabil acest scurt video ,cu acel obiect,care venea vertiginos spre oras si care a fost deturnat de un alt "ozn".Real sau...?
Care este urmarea?
#8
Noua Ordine Mondiala (NOM/NWO) / 2025 - Macaz la paradigmă
Ultimul mesaj de abyss - 21 Aprilie 2025, 21:56:06Alex Krainer este fondatorul Krainer Analytics și creatorul sistemului I-System Trend Following. Activează ca analist de piață, cercetător, trader și manager de fonduri speculative încă din 1996. Născut în fosta Iugoslavie, a servit în armata croată în timpul războiului de independență din 1995. A studiat și a locuit în Elveția și Statele Unite ale Americii. În prezent trăiește și lucrează în Monaco. Este autorul cărților Marea Decepție și Stăpânirea incertitudinilor în tranzacționarea mărfurilor.
Il urmaresc pe AK de ceva vreme fiindca are analize destul de bune.
Interviu cu Alex Krainer: Va supraviețui Europa? Realitatea alarmantă de astăzi
Rezumat:
Europa în fața provocării globale: Supraviețuire sau Declin?
În contextul global actual, Europa traversează una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă, confruntată cu o serie de provocări geopolitice, economice și sociale majore. Ascensiunea tensiunilor între Statele Unite și China, alături de conflictul deschis din Ucraina și situația complexă din Orientul Mijlociu, a adus continentul european într-o situație dificilă, aproape imposibilă.
Europa și tensiunile americano-chineze
Recent, Alex Krainer a analizat situația complexă dintre SUA și China, subliniind că politica americană agresivă față de China a determinat o reacție pe măsură din partea Beijingului. În mod tradițional, China a avut o atitudine prudentă și diplomatică, evitând confruntările directe. Însă în prezent, Beijingul răspunde cu fermitate, adoptând un limbaj mult mai dur, reflectând decizia strategică de a nu accepta impunerea unilaterală a SUA.
De la administrația Trump până în prezent, SUA au abordat relația cu China prin prisma unei confruntări economice și tehnologice intense. Alex Krainer subliniază faptul că ascensiunea Chinei ca superputere economică a fost facilitată chiar de interesele globaliste occidentale, care inițial vedeau în China un partener docil și controlabil. Această strategie occidentală, inițiată de Henry Kissinger în anii '70, avea scopul să facă din China următorul "polițist global". Însă, sub conducerea lui Xi Jinping, China și-a stabilit o traiectorie independentă și o politică autonomă, contrară așteptărilor Vestului.
Războiul tarifar inițiat de SUA, descris de oficialii chinezi ca fiind ,,legea junglei", a accentuat și mai mult această ruptură. Krainer observă că SUA și China ar putea rezolva aceste tensiuni prin diplomație, dar sunt împiedicate de interesele globaliste, care preferă escaladarea situației spre un potențial război rece sau chiar unul fierbinte.
Implicațiile pentru Europa
Europa este prinsă la mijloc în acest conflict global, neavând o strategie coerentă pentru a-și apăra interesele proprii. Elitele europene par dezorientate, iar instituțiile de la Bruxelles rămân profund atașate de structurile postbelice, dependente strategic de SUA și NATO. Krainer sugerează că Europa este folosită drept instrument în cadrul acestei strategii globale, incapabilă să se desprindă din sfera de influență americană și incapabilă să își dezvolte politici independente.
Germania reprezintă un exemplu clar al acestei situații complicate. Decizia recentă a Mercedes-Benz de a transfera producția în Ungaria, datorită accesului la energie ieftină din Rusia, arată clar cum politicile europene actuale, dominate de Washington și Bruxelles, subminează direct prosperitatea și stabilitatea economică a propriilor state membre.
Reconfigurarea economică globală
În contextul global actual, consumatorii europeni încep să descopere că pot obține produse de calitate comparabilă cu brandurile occidentale celebre, dar la prețuri mult mai mici direct din China. Krainer amintește cazul produselor de lux, cum ar fi gențile Hermes sau pantofii Nike, produse în China la costuri minime, dar vândute în Occident la prețuri exorbitante. Consumatorii occidentali devin conștienți de acest lanț comercial, ceea ce duce la o revoluție comercială globală, prin democratizarea pieței și apariția unor oportunități extraordinare pentru antreprenori mici și mijlocii.
BRICS și noua ordine mondială
Brazilia exemplifică un nou tip de comerț global care elimină necesitatea utilizării dolarului american în tranzacțiile directe cu China. Această tendință, posibil sprijinită și amplificată de BRICS, anunță o nouă ordine monetară și comercială globală care poate elimina dominația dolarului și influența americană implicită.
Europa în pragul unei decizii istorice
Europa trebuie să decidă urgent dacă menținerea actualei dependențe de NATO și UE mai reprezintă un avantaj sau devine o povară imposibil de susținut. Politicile actuale, bazate pe antagonizarea Rusiei și izolarea Chinei, riscă să împingă Europa într-un declin economic și social fără precedent. Krainer sugerează că singura soluție realistă este o Europă independentă, capabilă să negocieze direct, bilateral, fără constrângerile instituționale impuse de Bruxelles și Washington.
Soluția pentru Europa implică dezvoltarea unei politici externe autonome, orientate spre cooperare și comerț liber cu toate statele lumii, inclusiv Rusia și China. Dacă Europa va continua să-și ignore propriile interese strategice, viitorul continentului riscă să devină unul al stagnării economice, instabilității sociale și izolării geopolitice.
Concluzie
Viitorul Europei depinde de abilitatea sa de a înțelege dinamica globală actuală și de a-și reevalua drastic strategiile și alianțele existente. În fața acestei realități alarmante, Europa trebuie să aleagă între supraviețuire și declin, între autonomia strategică reală și supunerea continuă față de interesele externe care nu mai coincid cu bunăstarea continentului.
Il urmaresc pe AK de ceva vreme fiindca are analize destul de bune.
Interviu cu Alex Krainer: Va supraviețui Europa? Realitatea alarmantă de astăzi
Rezumat:
Europa în fața provocării globale: Supraviețuire sau Declin?
În contextul global actual, Europa traversează una dintre cele mai dificile perioade din istoria recentă, confruntată cu o serie de provocări geopolitice, economice și sociale majore. Ascensiunea tensiunilor între Statele Unite și China, alături de conflictul deschis din Ucraina și situația complexă din Orientul Mijlociu, a adus continentul european într-o situație dificilă, aproape imposibilă.
Europa și tensiunile americano-chineze
Recent, Alex Krainer a analizat situația complexă dintre SUA și China, subliniind că politica americană agresivă față de China a determinat o reacție pe măsură din partea Beijingului. În mod tradițional, China a avut o atitudine prudentă și diplomatică, evitând confruntările directe. Însă în prezent, Beijingul răspunde cu fermitate, adoptând un limbaj mult mai dur, reflectând decizia strategică de a nu accepta impunerea unilaterală a SUA.
De la administrația Trump până în prezent, SUA au abordat relația cu China prin prisma unei confruntări economice și tehnologice intense. Alex Krainer subliniază faptul că ascensiunea Chinei ca superputere economică a fost facilitată chiar de interesele globaliste occidentale, care inițial vedeau în China un partener docil și controlabil. Această strategie occidentală, inițiată de Henry Kissinger în anii '70, avea scopul să facă din China următorul "polițist global". Însă, sub conducerea lui Xi Jinping, China și-a stabilit o traiectorie independentă și o politică autonomă, contrară așteptărilor Vestului.
Războiul tarifar inițiat de SUA, descris de oficialii chinezi ca fiind ,,legea junglei", a accentuat și mai mult această ruptură. Krainer observă că SUA și China ar putea rezolva aceste tensiuni prin diplomație, dar sunt împiedicate de interesele globaliste, care preferă escaladarea situației spre un potențial război rece sau chiar unul fierbinte.
Implicațiile pentru Europa
Europa este prinsă la mijloc în acest conflict global, neavând o strategie coerentă pentru a-și apăra interesele proprii. Elitele europene par dezorientate, iar instituțiile de la Bruxelles rămân profund atașate de structurile postbelice, dependente strategic de SUA și NATO. Krainer sugerează că Europa este folosită drept instrument în cadrul acestei strategii globale, incapabilă să se desprindă din sfera de influență americană și incapabilă să își dezvolte politici independente.
Germania reprezintă un exemplu clar al acestei situații complicate. Decizia recentă a Mercedes-Benz de a transfera producția în Ungaria, datorită accesului la energie ieftină din Rusia, arată clar cum politicile europene actuale, dominate de Washington și Bruxelles, subminează direct prosperitatea și stabilitatea economică a propriilor state membre.
Reconfigurarea economică globală
În contextul global actual, consumatorii europeni încep să descopere că pot obține produse de calitate comparabilă cu brandurile occidentale celebre, dar la prețuri mult mai mici direct din China. Krainer amintește cazul produselor de lux, cum ar fi gențile Hermes sau pantofii Nike, produse în China la costuri minime, dar vândute în Occident la prețuri exorbitante. Consumatorii occidentali devin conștienți de acest lanț comercial, ceea ce duce la o revoluție comercială globală, prin democratizarea pieței și apariția unor oportunități extraordinare pentru antreprenori mici și mijlocii.
BRICS și noua ordine mondială
Brazilia exemplifică un nou tip de comerț global care elimină necesitatea utilizării dolarului american în tranzacțiile directe cu China. Această tendință, posibil sprijinită și amplificată de BRICS, anunță o nouă ordine monetară și comercială globală care poate elimina dominația dolarului și influența americană implicită.
Europa în pragul unei decizii istorice
Europa trebuie să decidă urgent dacă menținerea actualei dependențe de NATO și UE mai reprezintă un avantaj sau devine o povară imposibil de susținut. Politicile actuale, bazate pe antagonizarea Rusiei și izolarea Chinei, riscă să împingă Europa într-un declin economic și social fără precedent. Krainer sugerează că singura soluție realistă este o Europă independentă, capabilă să negocieze direct, bilateral, fără constrângerile instituționale impuse de Bruxelles și Washington.
Soluția pentru Europa implică dezvoltarea unei politici externe autonome, orientate spre cooperare și comerț liber cu toate statele lumii, inclusiv Rusia și China. Dacă Europa va continua să-și ignore propriile interese strategice, viitorul continentului riscă să devină unul al stagnării economice, instabilității sociale și izolării geopolitice.
Concluzie
Viitorul Europei depinde de abilitatea sa de a înțelege dinamica globală actuală și de a-și reevalua drastic strategiile și alianțele existente. În fața acestei realități alarmante, Europa trebuie să aleagă între supraviețuire și declin, între autonomia strategică reală și supunerea continuă față de interesele externe care nu mai coincid cu bunăstarea continentului.
#9
Diverse / Re: Interviu in exclusivitate ...
Ultimul mesaj de prodcomb - 28 Martie 2025, 18:51:25Este o urmă de condens de la o aeronavă de linie, care se vede frumos după apusul Soarelui.
Zumul digital produce mult zgomot interpretat în fel și chip (forme ciudate, viteze și mai ciudate, ...).
În atmosferă zboară păsări și insecte interpretate în același mod.
Sunt situri oficiale care identifică aeronavele, dar nu au fost folosite.
Este recomantat un bun binoclu sau lunetă pentru lămurirea a ceeace se observă în atmosferă (eventual ocularul să aibă reticul gradat în miimi). De aceea distanțele, dimensiunile, ... sunt apreciate eronat.
Am filmat și eu de multe ori astfel de fenomene frumoase (dâre de avioane, nori, păsări, insecte) din atmosferă. Dar cu zoom optic (20x) nu digital.
Zumul digital produce mult zgomot interpretat în fel și chip (forme ciudate, viteze și mai ciudate, ...).
În atmosferă zboară păsări și insecte interpretate în același mod.
Sunt situri oficiale care identifică aeronavele, dar nu au fost folosite.
Este recomantat un bun binoclu sau lunetă pentru lămurirea a ceeace se observă în atmosferă (eventual ocularul să aibă reticul gradat în miimi). De aceea distanțele, dimensiunile, ... sunt apreciate eronat.
Am filmat și eu de multe ori astfel de fenomene frumoase (dâre de avioane, nori, păsări, insecte) din atmosferă. Dar cu zoom optic (20x) nu digital.
#10