Cultura Egiptului Antic

[DBlack]

Cultura Egiptului Antic



     Civilizaþia Egiptului antic a zãmislit o culturã spiritualã scânteietoare pe care o admirau grecii vechi ºi în faþa cãreia se minunau romanii care veneau în vremea lor, precum fac astãzi multimile de turiºti sã contemple templele, piramidele sau obeliscurile înaltate de faraoni ºi de supuºii lor.

     Lumea Egiptului antic este atât de diferitã, atât de aparte de toate  celelalte din Europa ºi din Orient, încât lasã o amintire de neuitat prin intensitatea strãlucitoare a imaginilor.

    Egiptul a fost Þara Aurului în antichitate, iar aurul, esenþa divinului ºi a nemuririi. În aurul sclipitor radiazã imaginile zeilor, iar aurul învelea mumiile faraonilor divini. Credinþa în forþa magicã, zeificatoare a aurului i-a determinat pe egipteni sã dea morþilor lor comori incomensurabile care sã-i însoþeascã în mormânt. Aurul, imaginea simbol a astrului Soare care lumineazã veºnic este identificat cu faraonul, care se ridicã deasupra tuturor fiinþelor pãmântene ºi îi conferea divinitate, strãlucire ºi putere în viaþã ºi dupã moarte.Ca fiu al regelui soare, faraonului i se cuvenea aurul drept materie a corpului. Aici nu este vorba despre divinizarea blasfemicã, ori despre "viþelul de aur", în jurul cãruia se danseazã. Aurul, dintotdeauna, a fost considerat de vechii egipteni un simbol solar ºi întruchipare a perfecþiunii, regalitãþii ºi divinitãþii, norocului, bogãþiei, fericirii.



   Egiptenii sunt singurul popor din lume a caror credinþa în puterea magicã a aurului s-a concretizat în lumea materialã. Numai astfel putem înþelege pe deplin importanþa aurului sub forma podoabelor care erau înmormantate odata cu ei: aurul nu era doar un metal sfânt, dar avea ºi menirea sã împodobeascã ºi sã umple cu forþa magicã. Înzestrarea mormântului cu aurul strãlucitor al sarcofagului, mobilierului ºi al podoabelor garanta nemurirea, deoarece erau din materia soarelui.

    Nu numai aurul avea rol magic. Atât pictura cât ºi sculptura trebuiau sã înfãþiºeze fiinte care sã prindã viaþã în mod magic.

Încã din epoca predinasticã, egiptenii se pricepeau sã redea natura prin desene pline de culoare , dar ca sã ne dãm seama de gradul de perfecþiune la care au ajuns artiºtii lor, trebuie sã privim scenele pictate care acoperã în intregime pereþii mormintelor. Pentru a putea întelege aºa cum trebuie pictura egipteanã trebuie sã lasam la o parte normele care iºi au originea în arta clasicã greacã, pe care le avem în minte ori de cate ori judecãm o artã care nu se încadreazã în acele concepþii. Pictura egipteanã iºi avea propriile ei norme, fixate înca de la începutul Regatului Vechi, determinate de considerente cu caracter religios, social ºi estetic.



   Arta egipteanã avea caracter religios ºi personajele de pe pereþii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau sã înfãþiºeze fiinþe care sã prindã viaþã în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Existã o convenþie de ordin social care cerea ca persoanele sã fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care îl aveau. Oamenii erau vãzuti în general din profil, daca erau întorºi spre dreapta nu puteau sã paºeascã decât cu piciorul ºi mâna stângã în faþã, din motive de esteticã. Arta era subordonatã protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slãvi pe zei, pe rege ºi pe curteni.

    Pereþii templelor erau pictaþi cu tablouri adecvate fiecãrei porþiuni. Adesea aveau sãpaþi în ei basoreliefuri acoperite cu un strat subþire de gips peste care se picta. În sãlile hipostile, templul povestea în picturã viaþa zeului ºi miturile legate de existenþa sa terestrã. Zeul este pictat pe pereþii templului în toate manifestãrile sale, fie cã este aºezat pe un jilt, fie cã este pictat în procesiune, fie anunþã hotãrârile sale prin gesturi. În partea secretã a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineaþa statuia zeului adormitã în  Sfânta Sfintelor . Faraonul este zugrãvit pretutindeni, cãci este un zeu indispensabil celebrãrii cultului, el "dialogând" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalþi muritori care comunicã cu divinitaþile doar prin intermediul faraonului zeu.

     Dacã pictura din temple este sacralã, existã ºi o picturã popularã, care s-a descãtuºat de canoanele rigide ale picturii sacrale. O astfel de picturã, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase, este aceea din timpul faraonului Akhnaton (Amenophis al IV-lea), epoca numitã "Tell El-Amarna", dupã numele localitãþii unde se aflã noua capitalã, Akhetaton "Orizontul lui Aton".                                                     

     În mastabale, pe zidurile templelor sau în mormintele Imperiului Vechi, este dificil sã distingem net sculptura de pictura, pentru cã basoreliefurile ce decorau zidurile, acoperite cu un strat foarte subþire de gips, erau pictate în culori tempera. Tot astfel, statuile zeilor sau ale defuncþilor din Serdab (camera ziditã a mormantului) erau pictate dupã acoperirea cu un strat fin aºternut de ipsos, pentru ca vopselele sã aibã un suport sigur. Înaintea lucrãrii unui relief pe pereþii unui templu sau mormânt hipogen de cãtre sculptori, desenatorii figurau desenul scenei de reprezentat în relief, la fel cum tot desenatorii marcau pe un bloc de piatrã sculptorului, pãrþile ce trebuiau cioplite.



    Sculptura era dominatã ºi ea, ca ºi pictura, de legi hieratice. De-a lungul istoriei sale, în Egipt s-au creat zeci de mii de statui de piatrã, lemn, bronz, aramã, aur, pãmânt ars, faianþã, dar toate tindeau sã fie cât mai trainice, mai durabile, sã strãbatã peste veacuri.

     Printre statuile relevante                   Coloºii lui Memnon                              se numãrã  Coloºii lui Memnon , statui imense, fiecare tãiatã într-un singur bloc de gresie ºi mãsoarã, fãrã soclu, mai mult de 15 metri înalþime ºi statuile colosale a lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel.

     Aceºti coloºi reprezintã sculpturi întru totul asemãnãtoare cu chipul faraonului. Statuile de mari dimensiuni din epocile de glorie ale Egiptului se remarcã prin realism, sau mai exact prin simþul realitãþii ºi al vieþii.



     În esenþã, sculptura egipteanã era o arta utilitarã, cu caracter religios ºi funerar. În morminte era aºezatã statuia funerara a defunctului, care, ca ºi statuile zeilor, era supusã ritualului de deschidere a gurii pentru a dobândi calitatea de suport al vieþii. În mormânt se mai puneau o mulþime de statuete, care prindeau viaþã pentru a sluji defunctului. În sanctuare se afla chipul unuia sau mai multor zei, dar în curþile templelor, unde avea acces mulþimea se aflau statui ale faraonilor.

     Statuile suveranilor din regatul vechi se caracterizeazã prin mãreþie si solemnitate, simþul realitãþii îmbinându-se cu idealizarea.

     Incontestabil arta egipteanã este mai presus de orice artã sacralã, de aceea ezoterismul ei se dezleagã prin cunoaºterea miturilor ºi a nenumaratelor ritualuri magice, a vrãjilor în general ºi a impactului exercitat de acestea asupra vieþii de toate zilele a egiptenilor. Arta egipteanã era magicã ºi miticã ºi în aceasta este esenta ei, cãci arta egipteanã trebuie nu admiratã pentru frumuseþea ei, ci interpretatã în sensul în care Spinoza spunea: "Non ridere, nec flere, neque mirari sed intelligere" ("Sã nu râzi, sã nu plângi nici sã nu admiri ci sã înþelegi").

     Într-adevãr, orice operã de artã egipteanã trebuie decriptatã, adicã trebuie degajat sensul, înþelesul ei magic ºi mitic pentru care a fost creatã.