Marele Mason

[SinapX]

MARELE MASON

de Ovidiu Dragos Argeseanu

Undeva, nu prea departe, într-o þarã-nfloritoare,
Ce demult n-a vãzut lupte ºi nici lipsa de mâncare,
Unde omul de rând zice cã-i raiul pe pãmânt
ªi biserici trâmbiþeazã cum c-ar fi Pãmântul Sfânt,
Unde vin din lumea largã cei mai mari pungaºi, boieri,
De-ºi adunã-n instituþii, ale lor furate-averi
ªi-ºi feresc prin legi, edicte, dreptul lor de viaþã-moarte,
Impãrþind, cu dãrnicie, unelte de curmat soarte
Sau licori de-nrobit gândul celor ce sunt viitorul
De-i prefac în dobitoace ca pentru arat ogorul,
Intr-o salã mare, neagrã, cocoþat pe-un mare tron
Incãrcat cu pietre scumpe sade Marele Mason
ªi priveºte cum din ceruri se întoarce roata sorþii
ªi-i dãrâmã într-o clipã sensul viaþii ºi al morþii!
A trecut destulã vreme (deºi-i pare cã-i ca ieri)
Când pãºea în încãpere însetat de bani, muieri.
Pe pereþi doar semne hâde: cranii, lumânãri ºi oase,
ªi înjur puhoi de mãºti, care de care mai hidoase.
Iar în spate, unde-i tronul, pe-o catapeteasmã mare,
Steaua roºie-n cinci colþuri, pentaclu simbol de fiare.
Semnul demonului care stãpâneºte acest pãmânt,
Tatãl duhului din apã, din þãrânã, foc ºi vânt.
Cine vrea ceva sã cearã sau sã facã legãmânt
Trebuie sã stea în mijloc unde este cercul sfânt.
E-apãrat atunci de David, de-a lui stea în ºase colþuri,
Apãrutã când iudeii mai trãiau încã la corturi.
Neºtiind el pãcãleala ce atunci o a muºcat,
Cum cã Dumnezeu cunoaºte ce-i în cer dar ºi în iad,
A intrat atunci în salã unde a vãzut arzând,
ªase candele mari negre ºi-a rostit un legãmânt:
Sã nu spunã-n veci la nimeni ce înjur îl înconjoarã,
Sã II mintã ºi pe Domnul din Ceruri de se coboarã,
Câte zile are-n lume sã blesteame cei creºtin
ªi pe cel ce are cruce; sã-i prefacã viaþa-n chin!
Taina asta grea, de moarte, ce-o rostea încet ºi clar,
Il ferea de-orice durere ºi-1 fãcea miliardar!
Imprejur cu preoþi negrii, cu glugi mari ce ascund faþa,
Pentru-a lumii bogãþie, pe nimic îºi vinde viaþa!
Bãtrân e Marele Mason ºi-n jilþul lui stã ca un zeu,
Aici în sala asta-n care-i numai el ºi-un ºemineu.
Au trecut ani peste dânsul, s-a cãþãrat în ierarhii
ªi prins de-atunci în focul luptei n-a mai avut soaþã, copii.
Stã palid, trist în sinea lui, nici focul nu-1 mai încãlzeºte
ªi-n gura ºtirbã rãsuflarea a moarte-amarã îi duhneºte.
Cãci ura lui pe zi ce trece în pieptul sãu uscat tot creºte,
De nu mai are noapte, zile, în mintea lui tot plãnuieºte,
Cum pãmântul sã-1 destrame, sã-1 prefacã în fãrâme,
Ce regate, ce imperii sã clãdeascã sau dãrâme...
Sã distrugã-odat cu ele a nãroadelor credinþã.
Doar atunci întreaga viaþã va fi toatã o biruinþã!
Turme-ntregi far de pãstor, oameni ce-s lipsiþi de þel,
Ameþiþi de legi fiscale, controlaþi numai de el!
Sub pretext cã le dã totul, plãceri, hranã, îmbrãcãminte
Ii lasã fãrã nimic, le furã suflet ºi minte!
Acum e obosit ºi-i pare cã-n van se zbate, fãrã rost,
Cã-1 râd ºi curcile plouate ºi-n faþa lumii e un prost!
Atunci într-însul se trezeºte ºarpele cu-o zvâcniturã
ªi din inima-i uscatã se porneºte-un vânt de urã.
Se ridicã ºi se-aºeazã în mijloc, în cercul sfânt,
Unde când era mai tânãr depusese jurãmânt,
Mâinile în sus ridicã ºi cu-n rãget ca de leu
Incepu ca sã blesteme cerul ºi pe Dumnezeu!
Valuri, valuri se descarcã peste lume a lui urã
ªi-n blestemul lui amarnic nici de prunci nu se îndurã,
Pânã ce otrava asta din inimã n-o sfârºeºte
ªi atunci în cercul magic obosit se prãbuºeºte.
Il învãlui deodatã o negurã, neagrã, deasã,
Unde raza de luminã dacã intrã nu mai iasã.
ªi în juru-i atmosfera tot mai caldã-necãcioasã
Simte cum în gât plãmânul i se umple de pucioasã.
Când se rupe brusc podeaua ºi-ntr-o roºie luminã
Ce strãbate din strãfunduri pare întregul iad sã vinã!
Plânsuri, þipet de copii, urlet de mânie, urã,
Tot ce-n veacuri a rostit rãutatea printr-o gurã.
ªi prin crãpãtura aia unde iadul clocoteºte,
Apare chiar Bahomet, chiar el însuºi se iveºte.
Marelui Mason îi trece un fior printre rãrunchi,
Ochii îngrozit fereºte ºi îi cade în genunchi.
Nu era întâia datã când se întâlnea cu el,
Dar nici cã se împãca cu-acel cap ca de viþel.
Faþa aia jupuitã pur ºi simplu-1 îngrozea
Iar când demonul spre dânsul ochii roºi încet rotea,
Ii pãrea cã i se scurge într-o clipã toatã viaþa
ªi ca-n faþa judecãþii nu îºi poate ascunde faþa.
Când priveºte cum de scorpii ºi de ºerpi se umplu sala,
El rosteºte ascuns în minte o formulã din Cabala.
Raze-albastre sus din ceruri se coboarã pe pãmânt
ªi încet ca-ntr-un cilindru îl feresc în cercul sfânt.
-Ce e? întreabã Baphomet cu-o mânie ascunsã prost.
Pentru ce ai îndrãznit sã mã chemi fãrã de rost?
ªtiu cã m-am legat sã-þi fiu de folos atunci când vrei.
Pe a Iadului biruinþã spune deci acuma ce-i?
-Mai întâi, spune Masonul, nu îmi place chipul tãu,
Voi sã-þi schimbi înfãþiºarea. Spre sã nu te superi, zãu!
Cu un urlet fãrã margini chipu acesta se dezbinã
ªi apare un bãtrân învelit ca-ntr-o luminã!
Are-un zâmbet bun pe faþã, strãluceºte chipul sãu,
Doar în ochii negrii luciu-þi spune câte e de rãu.
Ocrotit acum de chipul ce aratã omeneºte Masonul
Capul ridicã, ia curaj ºi glãsuieºte:
-Voi sã-mi dai din fii tãi cãpitanii cei mai buni
Sã mã facã cât trãiesc stãpânul acestei lumi!
Voi sã steie lângã mine nopþile ºi zile toate,
Sã-mi slujeascã numai mie ºi în somn dacã se poate!
Voi sã am în fiece þarã, în guverne câte-un om,
Preºedinþii, regii înºiºi, voi sã fie toþi masoni!
Voi sã uite de religii, de credinþã, Dumnezeu
Sã-mpart þãrile-n fãrâme iar deasupra sã fiu eu!
-Bine, spuse atuncea dracul, cum vrei tu aºa va fi.
Nu uita sufletul tãu, dupã el eu voi veni.
Dar mai e pânã atunci ca sã-þi pot face pe voie
Imi trebui jerfit un om, de-un creºtin eu am nevoie!
De când a murit tâmplarul viaþa noastrã e un chin,
Sânge, carnea-i beau creºtinii, pentru noi e ca pelin!
De aceea ca sã capeþi ajutorul ãst al meu
Am nevoie de-o dovadã ca sã-o duc la Dumnezeu.
Cum cã lapezi tot ce-n lume adus-a cândva Fiul Lui,
Cã scuipi pe tot ce este sfânt ºi blastemi poarta
Cerului! Intr-o clipã Baphomet se face vârtej de vânt
Ca ºi cum n-a fost vreodatã se ascunde în pãmânt.
Se lasã noaptea peste munþi de zgomotele vieþii-alungã
ªi-n turn bãtrânul orologiu îºi bate ora cea din urmã.
Pe strãzi se aude-n depãrtare în paºi pierduþi un trecãtor
ªi-n urma lui rãmâne teama plutind în aer sfidãtor!
Grãbit aruncã peste spate o privire rea, fugarã
ªi pãtrunde dupã o uºã parcã pentru prima oarã.
Ai fi zis cã-n casa asta în care intrase-acum
Locuieºte liniºtitã o familie, nicidecum,
Cã din an în an la schimbul dintre iarnã primãvarã
Se-ntâlnesc aici pe ascuns capi masoni veniþi din þarã,
Din lume, de pretutindeni, vin ca vulturii la stârvuri,
Tot ce-a scos pãgânãtatea dinspre cele patru vânturi!
De sub casã, mai departe pleacã-n munte un tunel
Sfredelind adânc în stânca ce ascunde un castel.
Hrube strâmte, întortocheate, grote reci, necunoscute
De cei mici doarã de el, Marele Mason ºtiute.
Intr-o liniºte adâncã, treptele încet coboarã
O procesiune micã oare pentru a câta oarã?
Mantii lungi, negre le-ascund feþe, trupurile toate.
Ai fi zis cã-s bieþi cãlugãri, rãtãciþi pe-aicea, poate.
Torþe sfârâind în umbrã lumineazã drumul lor
Când le-apare-n faþã o uºã încuiatã cu-n zãvor,
Insã fãrã sã se opreascã sau sã schimbe drumul lor,
De departe deschid uºa, dau deoparte acel zãvor.
ªi intrã într-o salã, mare, lungã, întunecoasã
Din ai cãrei pereþi pare întuneric ca sã iasã.
Imbibaþi sunt cu blesteme, cu durere ºi cu urã.
Fiindcã-n veci nu a vãzut nici iubire, nici cãldurã.
Cleºti ºi lanþuri se zãresc în a torþelor luminã
ªi precum un zeu pe soclu în spate-i o ghilotinã,
Intr-un colþ pe-un scaun ºubred prins la mâini ºi la picioare
Stã un tânãr cu ochi negri ce nici paiºpe ani nu are.
Amuþit priveºte-n juru-i, ai lui ochi par chiar sã spunã
Ce se întâmplã acum cu dânsul e o farsã, doar o glumã!
Doar când oamenii în negru aprind torþe multe-n spate
ªi lumina îþi descopãr tot felul de aparate
Te surprinde un lemn care se aseamãn cu o punte
Te apropii ºi descoperi câ-i o cruce cu-aripi frânte!
Pentru tineri ce nu ºtiu, semn al pãcii pe pãmânt
Arãtând pânã în ceruri cã nimic nu mai e sfânt.
E pãtatã, neagrã-aproape de sângele scurs pe jos.
O unealtã de supliciu care-i încã de folos.
Doi cãlãi înalþi se-apropii, din stativ crucea coboarã
ªi dezleagã apoi copilul ce de fricã stã sã moarã,
Il întind apoi pe cruce cu capul atârnând în jos
ªi îi bat în mâini piroane fãrã sã ating-un os!
Þipetele de durere se lovesc mut de pereþi
Fac sã zboare din unghere câþiva lilieci orbeþi...
Undeva în lume-o maicã simte-n suflet un fior
ªi îºi smulge din cap pãrul c-o sa moarã al ei ficior.
De ce oare atâta urã, de ce sã treacã prin ãst chin?
El are doar aceastã vinã: cã e fecior ºi e creºtin!
Intr-o clipã îl cuprinde slãbiciunea, un leºin.
Dã un ultim þipãt care i se pierde-ntr-un suspin!
Trupul lui golaº ºi alb îi atârnã-n patru cuie
Când cãlãii a lui cruce în stativ din nou o suie!
Moartea îi învãlui chipul toatã faþa ca un nor,
ªi urinã ºi fecale i se lasã pe-un picior.
Aerul în pieptul slab i se umflã tot mai rar
Iarã gura i se umple, numai fiere gust amar.
I se scurge-ncet din rãni sângele într-un lighean
Udând cu fiece picãturã o pânzã lungã de in alb
Cu el se stinge-n trupu-i pur scânteia ultimã de viaþã.
Un horcãit ºi moartea rece îºi pune masca pe-a lui faþã.
Cãlãii iau pânza pãtatã ºi-o vârã iute-ntr-un cuptor
ªi fac din ea destul cenuºã s-ajungã anul urmãtor
Frãmântã-apoi aluat de pâine, presarã-n el cenuºã, sânge.
Ajunge pentru neamul lor, pentru poporul lor le-ajunge.
Se-mpãrtãºesc îºi spun atunci dupã o lege strãmoºeascã
Iar turta ceea ce o mãnâncã nu e nici pâine ºi nici pascã!
O jertfã dau în fiece an, ºi morþii spiritelor un fecior
Pentru a fi feriþi de griji, de demoni de falimentul muncii
Nici cã le pasã c-au lãsat puhoi de mame fãrã prunci
Nici cã durerea ce-o produc strigã în ceruri. Nici atunci...
Puterea lumii au pierdut trãdând a moºilor credinþã
ªi nu au gãsit decât în bani o altã cale-n biruinþã.
Stãpâni ai lumii ei se cred fãcând sã-aparã sã disparã
Biete popoare de orbeþi, în fiece an, iarã ºi iarã...
Nu vãd, poate nu ºtiu ce sunt într-adevãr în lume:
Doar amãrâte marionete, pãpuºi patetici fãrã nume,
Fiindcã acela ce-i ajutã ºi cãruia îi dau tribut
E rãul însuºi, Belzebut.
Dacã vor sã mã atace toþi masonii îi conjur,
Inainte sã o facã, sã mã pupe drept în.....

[antoniu]

INTREBARE: de ce ai postat un poem antimasonic, cu ce scop,sa vezi reactii sau asa simti tu...... ca deh, este la moda sa fii CONTRAS si poate iese ceva fum din starea asta conflictuala de PRO si CONTRA.... CE NAIBA SE INTAMPLA AICI ...parca toti ati facut cursuri de diversiune si manipulare neurolingvistica, conflict,conflict ..intrapersonal-interpersonal /intragrup-intergrup si daca se poate intranational-international

                  nu va dati seama ,cine seamana ura ,culege ura.        BUDDHA....esti ceea ce gandesti !

                             

[Yagg]

Trecând peste frustrãrile lui antoniu, îmi pun ºi eu o întrebare:

De ce? De ce ai publicat o poezie, destul de reuºitã, anti-masonicã, care e foarte discutabilã, în timp ce tu SinapX, ai în subsolul mesajelor un citat din Solomon: "Gloria lui Dumnezeu constã în a-ºi ascunde secretele ºi acea a omului în a le descoperi"(Solomon) care e mai mult decât evident un citat masonic sau cel puþin poate fi considerat.

[antoniu]

cred ca nu cunosti notiunea de frustrare si nici domeniul ei de definitie....  omul este o fiinta interogatoare, dar tu pui intrebari retorice si manifesti o frica viscerala=emotional,afectiv,sentimentala negativa..... si s-ar putea..... sa.....nu vreau sa trec la paremiologie,nici axiologie si nici la hermeneutica  populatiilor de semne ,sigle si simboluri masonice ..... cand este intuneric in camera ti se face frica adu o lumanare si te ilumineaza ..si lasa-i pe masoni in pace.. ca ei au facut statul national unitar si indivizibil.