Istorie -Timp - Idei și credințe religioase.

[Tamerlan]

[...]
Astept insa niste raspunsuri (la intrebarile puse mai sus) ca sa vad pe unde sa caut sa vad daca am un punct comun cu discutia, intrebari la care mai adaug una : Ce inseamna pt dvs "traditional", "valori traditionale" si unde se exista/a existat acea societate model de "valori traditionale" ?
Multumesc
Toate cele bune

Bune întrebări. Și foarte dificile în același timp.  8-)
Orice răspuns aș da... ar fi unul incomplet și criticabil. Totuși îmi asum riscul și voi încerca să vă explic cum văd eu aceste "valori traditionale".  :|

În primul rând, "valorile traditionale" reprezintă exact cele opuse celor "moderne" pe care le vedem promovate oficial astăzi.. Înseamnă:
- Familie compusă dintr-o femeie și un bărbat. NU parteneriat civil. Nu între persoane de același sex. Nu între persoane cu sex nedeclarat/incert.
- Credință provenită dintr-un filon vechi, dintr-o spiritualitate care a rezistat de-a lungul istoriei tendințelor de schimbare la care a fost supusă. Nu ecumenism. Nu New Age. Nu diluări de mesaj religios. Nu un pospai de cuvinte mari provenind din alte filoane de spiritualitate, neînțelese complet de cel care le folosește, dar exprimate cu emfază, în scopul de a impresiona auditoriul (forma fără fond!). [O paranteză se impune aici, deoarece nu mai vreau să deranjez colegi, care se pot simți lezați, deși nu vorbesc despre ei. Cele exprimate aici nu se referă la colegul nostru @mr, care stăpânește termenii preluați din spiritualitaea orientală. Se referă la personaje de care e plin televizorul... de la Urania, la Oreste și alte arătări din astea odioase. Sper că precizarea va fi luată în considerare]
- Centrarea pe valori care presupun statornicie (dăinuire și continuitate pe aceleași meleaguri, relații de bună vecinătate, lipsa tendințelor exansioniste, comuniunea om-e/Cucerire (cum ar fi: negustoria, călătoria, gheșeftul, intermedierea de orice fel între Statornici, cucerirea, colonizarea de noi teritorii, deposedarea acestor colonii de resursele lor, agresivitatea, etc.)
- Centrarea pe valori perene, general umane, care au la bază COMUNIUNEA/SOCIALUL: tradiția, obiceiurile, instituția "gura-lumii", sacralitatea obiceiurilor (caracterul sacru al acelor acțiuni desfășurate EXACT la fel de mii de ani), primordialitatea noțiunilor de neam/ț(e)ară/familie/comunitate în dauna celor centrate pe individ. Toate acestea, spre deosebire de celelalte moderne (astăzi doar... pentru că mâine vor fi altele, în funcție de agenda Imperiului) care au la bază individualismul, concurența, exacerbarea egoului individual, lipsa sacrului din orice acțiune obișnuită a omului, dorința de de mai mult, de mai mare, de mai gustos, de mai repede, de mai bun, tendința de modernizare, de obținere (evident aparentă, pentru că aici e vorba de o înșelare) a mai mult, în timp ce individul oferă din ce în ce mai puțin.
- Centrarea pe ceea ce trebuie, în dauna profitului, câștigului, avantajelor individuale pe termen scurt


Cam așa văd eu aceste valori tradiționale.  :roll: Dacă îmi mai aduc aminte de altele similare voi completa.

Și as vrea sa adaug o întrebare la întrebările colegului Gânditorul: ce este omul luminat, și în ce consta aceasta luminare/iluminare?

  Problema dogmelor , ar putea fi faptul că indiferent de natura segmentului lor de manifestare ele nasc tensiuni în rândul celor cărora sunt adresate. Adevărurile imuabile ar trebui percepute de către toată lumea. Și nu prea e așa. Doar cei așa zis luminați o pot face. Și auzim trimiteri la o epoca de aur a omenirii... în care majoritatea se nășteau luminați. Cum era posibil?  Ce părere aveți?

Aici intrăm pe tărâmul speculațiilor. De aceea o să-mi permit și eu una.  8-) Nu-mi cereți dovezi, pentru că n-am.  :roll:

În acea Epocă de Aur "majoritatea se nășteau luminați" deoarece pur și simplu Lumina era mai aproape de ei.  :star: Sau altfel spus, vedeau lucrurile mai clar, deoarece exista această Lumină care lumina totul și care nu permitea confuziile (între valori, între Bine și Rău, etc.). Am putea chiar spune că zeii erau mai aproape de ei (contact nemijlocit), indiferent de forma de manifestare a acestora.

Starea de confuzie s-a instaurat prin îndepărtarea de Sursa de Sens (Lumina care lumina Calea acelor oameni). Nemaiavând lumină, este normal să mai rătăcești Calea. Îndepărtându-te de Sursa de Lumină este normal să te cuprindă Întunericul.
Confuzia/Rătăcirea mai poate apărea și altfel, chiar dacă Sursa de Lumină (spuneți-i Înțelepciune, Sens, Cuvântul... cum vă simțiți mai comod) rămâne pe loc. Să o luăm băbește. Cum poți face un Om să rătăcească drumul, deși este Lumină afară? :? Simplu. Schimbându-i reperele (de exemplu, îi schimbi indicatoarele din intersecții) sau punându-i un văl peste ochi (nu degeaba vorbeau orientalii despre Vălul Maya / Al Iluziei) și în general, adoptând tehnici specifice de confuzionare/păcălire/iluzionare. Nu vă mai spun cine are interesul ca Omul să piardă drumul... pentru că iar o să-mi ziceți că țin cu ursul.  :lol:

Dar în general, este evident că, îndepărtarea de Sursa de Sens (fie că e vorba de o îndepărtare fizică, spirituală sau pur și simplu doar temporală!) constituie un motiv suficient de rătăcire a drumului. În lumina celor explicate aici, această Epocă de Aur capătă oarecum un înțeles mai palpabil. Putem să o cuprindem cu mintea, chiar și numai gândindu-ne la o vreme în care Omul era în contact mai solid (mai aproape) de Creator (de Sursa de Sens). Îndepărtarea de acesta s-a făcut prin acțiunea neobosită a Principiului Opus, iar căutarea lui Dumnezeu este în om încercarea de a reveni acasă după ce a rătăcit atâta vreme Calea.

[Tamerlan]

TEXTUL CARE NU SE ÎNȚELEGE:

- Centrarea pe valori care presupun statornicie (dăinuire și continuitate pe aceleași meleaguri, relații de bună vecinătate, lipsa tendințelor exansioniste, comuniunea om-e/Cucerire (cum ar fi: negustoria, călătoria, gheșeftul, intermedierea de orice fel între Statornici, cucerirea, colonizarea de noi teritorii, deposedarea acestor colonii de resursele lor, agresivitatea, etc.)

se va citi:

- Centrarea pe valori care presupun statornicie (dăinuire și continuitate pe aceleași meleaguri, relații de bună vecinătate, lipsa tendințelor exansioniste, comuniunea om-natură, ritualizarea activităților comune (de zi cu zi), etc), în dauna celor care presupun Schimbare/ Exapansiune/Cucerire (negustoria, călătoria, gheșeftul, intermedierea de orice fel între Statornici, cucerirea, colonizarea de noi teritorii, deposedarea acestor colonii de resurse, agresivitatea, etc.)

[Nu am fost pe fază și am pierdut momentul în care puteam modifica mesajul anterior. Scuze!!!]

[abyss]

Dar în general, este evident că, îndepărtarea de Sursa de Sens (fie că e vorba de o îndepărtare fizică, spirituală sau pur și simplu doar temporală!) constituie un motiv suficient de rătăcire a drumului.

Îndepărtarea de sursa de sens trebuia sa ne facă să luminăm în întuneric. Asta dacă cu adevărat provenim din epoca de aur.

[mr]

Cred ca o societate traditionala, bazata pe valori traditionale, asa cum am citat si-n primul post de pe topicul "Intoarcerea la Principiu" si asa cum am inteles-o eu, se bazeaza pe un mod de viata generat de o societate majoritar iluminata - in sensul celor spuse mai sus, in care organizarea era in rezonanta cu indivizii, favorizandu-le conditii pentru a alege cai de dezvoltare optime, iar respectul si smerenia fata de creatie si Creator fiind integrate armonios in viata curenta. Pare a fi o societate de tipul win-win, in care nimeni nu pierde si in care se conserva cu usurinta un mod de viata mai apropiat de sensul dat initial de Creatorul spiritelor noastre.

"Spre deosebire de societatea profana, bazata nu pe principii supra-umane ci pe norme  conventionale, de ordin individual, o societate traditionala inseamna o grupare umana unitara, nu din punct de vedere al natiilor sau  raselor, ci din punct de vedere al mentalitatii si spiritualitatii, in sensul ca toti indivizii gruparii respective  se supun aceleasi forme doctrinale, gandesc si activeaza spiritual si ritual in cadrul unei doctrine metafizice  unice, se comporta in viata sociala in conformitate cu legitatile deduse ca aplicatii contingente ale principiilor  de ordin divin, respecta de fapt in intregime arhetipurile celeste dupa modelul carora s-au construit civilizatiile  traditionale pamantene. Doctrina traditionala cu care este inzestrata societatea respectiva este de origine  supraumana, ea derivand din Traditia primordiala si o societate traditionala permite transmiterea nealterata, de  obicei sub forma orala, a elementelor doctrinei, esenta ramanand una si aceeasi, doar forma modificandu-se in  functie de imprejurarile istorice."

"... nu trebuie in nici un caz confundata Traditia cu "traditionalismul", care este lipsit de orice legatura  spirituala cu Principiul si care se reduce la insumarea unor obiceiuri si datini arhaice ale caror semnificatii s-au  pierdut demult ca si principiile care le activau. Desi la origine traditia a fost orala, trebuie sa acceptam ca ea  poate fi si scrisa, "scripturile traditionale" fiind la ora actuala de o deosebita importanta; adaugam ca,  etimologic, traditie inseamna "ceea ce se transmite" sub o forma sau alta, fiind insa vorba de transmiterea unor  elemente sacre, efectuata fara intrerupere, printr-o filiera regulata si continua, elementele avandu-si originea  dincolo de ciclul umanitatii prezente, cu alte cuvinte avand o origine "non-umana"."

"Intr-o societate traditionala totul avea un caracter sacru, fiecare membru al ei indeplinind in mod ritual o  activitate invatata printr-o transmisiune regulata, deci prin traditie, refacand ceea ce faceau zeii la inceput;  numai odata cu decaderea ciclica, cand profanarea a dobandit tot mai mult teren, lantul transmiterii s-a intrerupt,  pierzandu-se legatura cu principiile, si pentru omul modern orice obicei vulgar si inventie individuala a devenit  ceva "traditional". Traditia, prin caracterul ei transcedent si non-uman, are o esenta permanenta, reflectand  imuabilitatea Principiului care este, in fond, originea oricarei transmisiuni ortodoxe, in vreme ce pentru omul  profan toate "obiceiurile traditionale" sunt mereu in schimbare, uramand capriciile modei si apartinand asadar  profanului."

"Traditia primordiala s-a manifestat pe pamant odata cu inceputul ciclului umanitatii si fara a o confunda cu  revelatia acordata unor oameni de catre Divinitate, in sens religios, ea se identifica cu Principiul in manifestare,  fiind asadar de origine supra-umana si constituind depozitul de cunostinte metafizice oferit umanitatii  odata cu  producerea acesteia de catre acelasi Principiu, si asimilat prin inspiratie directa. Traditia are astfel un caracter  permanent si infailibil, orice doctrina traditionala prin faptul ca participa la esenta principala a Adevarului fiind  infailibila si de aceea reprezentantii unor forme traditionale insarcinati cu expunerea doctrinelor sunt si ei  infailibili, nu ca indivizi umani ci ca exponenti ai traditiilor respective. Fiind de origine supra-umana si absolut adevarata, doctrina traditionala constituie, alaturi de Guru si maestru spiritual, calauza infailibila, de unde  conditia de "craddha" pentru neofit (conditia de craddha implica lipsa ego-ului dornic de a critica pe oricine,  inclusiv pe maestru). Ceea ce este failibil reprezinta asa-zisul "factor uman" sau "factor individual"." Mircea A Tamas - "Mania zeilor"

Insa decaderea ei este consemnata de mult prea multa vreme, iar noi neavand o cale de transmisie directa si de anvergura (o-r mai fi cateva grupuri izolate), nu prea avem cum sa-i intelegem pe deplin sensul. Pitagora zicea la vremea lui: "Nu supunerea popoarelor este ceea ce lipseste legiuitorului. Legiuitorilor!...Voi sunteti aceeia ce nu tineti seama cum se cuvine de nevoile poporului", asa ca este foarte greu sa vorbim faptic de valori care mai exista doar in carti si, izolat, in sufletele unora dintre noi ...care par nebuni.  :star:

[Tamerlan]

Faină observație.  :rainbow:

Îndepărtarea de sursa de sens trebuia sa ne facă să luminăm în întuneric. Asta dacă cu adevărat provenim din epoca de aur.

Trebuie să recunoaștem că UNII încă o fac.  :wink: De ce nu o fac mai mulți sau de ce nu luminează toți?... asta e o altă întrebare.

Este ca și cum ai lua un bec din fasungul său conectat la rețeaua electrică.  :roll: Becul în sine ar putea lumina, dacă ar fi conectat la rețea. Dacă însă îl deconectezi de la aceasta, nu mai are cum să lumineze el singur, prin propriile puteri așa cum minte Vrăjmașul.

[Grifon]

Încep prin a felicita toți participanții la acest dialog, pe care i-am sesizat a avea profunzimi nebănuite - asta dincolo de capacitățile intelectuale, remarcate și inainte.
Consecutiv, aș ține să-mi exprim și eu părerea despre ce inseamna un (i)luminat. Iar pentru asta, aș face intâi o distincție necesară : iluminatul primește cunoașteri superioare din exterior (profeți, prooroci, etc), in timp ce luminatul găsește aceste lucruri in sine, printr-un efort propriu, lăuntric.

Ca și aparență, ambele categorii pot prezenta caracteristicile prezentate de dl.@mr (calm, stâpânire de sine, echilibru,etc.). Diferența ar fi insă următoarea : iluminatul - cel ce a "primit", și nu "găsit" lumina, are și o atitudine miitantă, combatantă..se comportă ca unul "in misiune" (cazul Sf. Pavel, de exemplu). Asta și pentru că, "primind", se consideră și datori - către forul divin ce le-a oferit posibilitatea iluminării.

Ceilalți, găsind "lumina" lăuntric, sunt mai puțin axați pe acțiune, cât pe cunoaștere. Ei nu caută să convertească, fiind și mult mai toleranți - considerând că totul, dar absolut totul, este un miracol al Creatorului (oricât de incurcat si aparent haotic ar fi acest tot).

[abyss]

Spunea cineva:
"Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?"

De ce nu o fac mai mulți sau de ce nu luminează toți?...
Este ca și cum ai lua un bec din fasungul său conectat la rețeaua electrică.  :roll:
Becul în sine ar putea lumina, dacă ar fi conectat la rețea. Dacă însă îl deconectezi de la aceasta, nu mai are cum să lumineze el singur, prin propriile puteri așa cum minte Vrăjmașul.

    Iata cum se nasc parabolele :) , merita una si cu becul lui Tesla, as zice. Asta apropo de luminat vs iluminat.

   

[Tamerlan]

... in timp ce luminatul găsește aceste lucruri in sine, printr-un efort propriu, lăuntric.

Îi admir enorm pe cei care au încredere în ceea ce simt (găsesc în ei). Eu n-am încredere nici cât negrul de sub unghie în ce simt. Azi simt una, mâine alta. Dacă e frig simt ceva, dacă e cald altceva. Dacă sunt sătul una, dacă sunt flămând alta. Dacă mă înjură unul simt una, dacă îmi perie scamele alta. Și așa mai departe. De asta zic că îi admir sincer pe cei care au încredere în ceea ce simt.

Mai ales că și simțitul ăsta de mai multe feluri. Deși o bună parte din ceea ce simțim (găsim în noi) provine pe calea simțurilor, există un anumit gen de simțire de genul... simt că am făcut ceva bine... simt că este de încredere... etc. Nu există un organ cu care să simt cantitatea de încredere emanată de cineva, deci acest gen de simțire este un pic altfel... un pic transcendentă... Și e cam greu să spui că o găsești în tine. Unde anume?  :lol: Bineînțeles că nu poți spune, nici că proveniența este undeva în afară. Ciudată dilemă.  :|

Revenind la ceea ce începusem... aș pune și eu o întrebare. Poate experiențele voastre trăite până acum, vă pot sugera un răspuns posibil, de care eu sunt foarte curios. Mă interesează cum de detectați voi, că ceea ce găsiți în interior(ul vostru) este veritabil și nu o înșelăciune (a simțurilor, o confuzie, o escrocherie creată abil din exterior, etc.)?

P.S. Nu pot să nu mai dau odată acest exemplu (pe care l-am dat și cu altă ocazie):
https://www.youtube.com/watch?v=XwS68ixemAQ

[Ganditorul]

Eu n-am încredere nici cât negrul de sub unghie în ce simt. Azi simt una, mâine alta. Dacă e frig simt ceva, dacă e cald altceva. Dacă sunt sătul una, dacă sunt flămând alta. Dacă mă înjură unul simt una, dacă îmi perie scamele alta.

Ar fi culmea sa simti acelasi lucru la stimuli externi total opusi ...

Cred insa ca ai reusit sa definesti subtil fanatismul, sau "credinta" dusa la limita absurdului :
"el" merge inainte pt ca asa ii spune credinta ... calca pe iarba, nu simte nimic deosebit si merge inainte, calca pe jar sau pe gheata... "el" merge inainte, vede ceva frumos sau o ceva oribil, il iubeste sau il injura cineva ..."el" simte acelasi lucru dictat de "credinta" si nu se lasa "manipulat" de simturile proprii, de realitatea inconjuratoare "inselatoare", "el" nu judeca, nu percepe, nu simte decat atractia spre locul unde are "credinta" ca trebuie  sa ajunga, "traditional"... si booom, si-a atins "credinta".
Subtila definitie a "credintei" ai dat... adica daca e "rau" sa simtim diferit la stimuli diferiti e "bine" sa simtim acelasi lucru, indiferent de ceea ce ne inconjoara. Crede si nu cerceta/ nu simtzii nimic. Super.

[SLEAH19]

  ,,.... şi femeia a fugit în pustie ...iar balaurul şi fiara se luptă acum doar  cu rămaşiţele femeii...

Omul a fost creat cu lumina în interiorul lui ( cu valorile puse de Creator) până când i s-a sugerat că :

    -Dacă vei cunoaşte binele şi răul, vei fi ca Dumnezeu!

Şi de atunci până azi, inclusiv aici pe forum,  tot asta i se şopteşte în urechea din interiorul lui  : ... - fii tu însuţi, hotărăşte tu pentru tine şi vei fi un Dumnezeu !

Şi omul se tot îndepărteză de lumină ,  Şoptitorul a ajuns să se mai lupte acum,  doar cu rămăşiţele de lumină !

Legea morală, naturală pusă de Creator,  se află în interiorul oricărui om născut pe pământ, chiar dacă Cuvântul de Reaprindere al Luminii nu a ajuns la el , omul datorită fărâmei ancestrale de divinitate pe care o poartă, ştie care este binele şi care este răul.

(Stau foarte prost cu timpul dar voi reveni  pe prezentul topic cu ce am promis când am spus că voi lămuri, a mon avis .. care-i circul şi care-i Biserica. )

Un bec desprins de la reţea nu mai luminează, dar o lanternă mai luminează o vreme, ... în ce priveşte Lumina ca sursă, Creatorul a pus la dispoziţie omului un sistem wireless prin Duhul Sfânt.
Omul care este deştept, cultivat, filozof, autodidact, nu-l va accesa pentru că el este propriul său Dumnezeu.
Omul cu lumina vie  în interior va lua şi mai multă lumină, pe sistemul ... cine nu are i se va lua şi cui are i se va da pe deasupra !

  Omul materialist/dialectic are impresia că el inventeză totul, pe când Cuvântul/Principiul spune că toate s-au hotărât mai dinainte, totul este creat, omul doar descoperă,   cum mai spuneam cândva, a fi inteligent nu înseamnă neapărat a fi înţelept,  Enoch spunea că a văzut în ceruri cum înţelepţii se adăpau la izvoarele înţelepciunii

Iacov 1:5-8. - “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, turburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.

Rugaţi-vă/accesaţi înţelepciunea fără să-l sfidaţi pe Creator!

Dumnezeu a lăsat ştiinţa la ,,cheremul,, Omului - ,,Ceea ce se numeşte creaţionism ştiinţific nu este altceva decât o  teologie naturală care are la baza premisa că raţiunea umană poate,  fără ajutorul revelaţiei, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii si filozofiei. Dacă omul poate prin puterea minţii lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raţionamentele logico-filozofice şi concluziile ştiintei pot fi adevăruri absolute.

Biblia nu contine revelaţii stiinţifice,  prin insăsi natura ei, ştiinţa nu este şi nu poate fi revelaţie.

De la început, Biblia defineşte stiinţa ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelaţiei.

"Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are sa le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele."
Dumnezeu iniţiază stiinţa , dar nu intervine. Este de fapt relaţia dintre stiinţă şi Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia iniţiază efortul ştiinţific şi aşează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care priveşte "să vadă" la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual -  "Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vietuiţoare, acela-i era numele.!"


   Reaprinzătorii Luminii  avut de-a face cu Stingătorii şi  au fost  arşi pe rug şi condamnaţi în hohotele Satanei chiar de către cei mai nefericiţi evlavioşi  :

Jan Hus, atunci când a fost ars pe rug , a observat o bătranică apropiindu-se cu un braţ de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său şi atunci a exclamat cu ironie amară: "Sancta simplicitas!" (sfânta simplitate).



Ce înseamnă "viii cu viii și morții cu morții?


...întrebările de început ale lui abyss, nu au fost nici măcar antamate, nu mai spun discutate, promit că voi reveni, ....în preambul, la cea de mai sus amintind doar celebrul:

- ...învierea nu este pentru morţi!

                                                              (...  app de Lis!  :wink:)

[Grifon]

Îi admir enorm pe cei care au încredere în ceea ce simt (găsesc în ei). Eu n-am încredere nici cât negrul de sub unghie în ce simt. Azi simt una, mâine alta. Dacă e frig simt ceva, dacă e cald altceva. Dacă sunt sătul una, dacă sunt flămând alta. Dacă mă înjură unul simt una, dacă îmi perie scamele alta. [...]
i]Mă interesează cum de detectați voi, că ceea ce găsiți în interior(ul vostru) este veritabil și nu o înșelăciune (a simțurilor, o confuzie, o escrocherie creată abil din exterior, etc.)?

Sănătoase indoieli, d-le @Tamerlan. Voi incerca niște clarificări.

Persoana "luminată" nu caută niciodatã răspuns in simțuri - ba dimpotrivà, lupta contra acestor stimuli senzitivi este prima etapă in drumul spre "lumină" ( dintr-un traiect "inițiatic"). Bineințeles că simțirile cotidiene sunt un obstacol, sau chiar mai rău, un "ghid fals", dar - și aici ai punctat chiar d-ta - există mai multe feluri de simțiri.

Dupã cultivarea unei discpline mentale (oricare ar fi inspirația religioasă, dar să fie consecvent și riguros aplicată), "hoții senzoriali" ies "din tură" - rămânănd deschisă calea spre "luminà".

Presimt cumva următoarea d-tale intrebare: chiar ajunși la acest stadiu, de unde știm că am ajuns la "lumină"? Poate, simultan, am deschis calea și spre "falsul luminător"...cum diferențiem ?
Aici e f.f. complicat - și nu pot da decât răspunsul gàsit de isihaștii ortodocși : "dacă, in acest stadiu profund, simți măreție, triumf, beatitudinea unei dobândiri atotcuprinzătoare, putere, etc...atunci NU ai găsit adevărata lumină. Aceasta din urmă nu te poate face decăt smerit, induioșat - căci nu e puterea si strălucirea TA ce contempli...ci a Lui !"

Cam ăsta ar fi singurul filtru garantat, la acele inalte cote de percepție. Până acolo insă, dacă mergi pe cultivarea constantă a virtuților (cum zicea și colegul @mr), mai poți avea incredere și in propriul simț moral interior, căci, ab initium, omul s-a născut bun - doar păienjenișul "matricial" l-a cam incurcat...

[Tamerlan]

Dupã cultivarea unei discpline mentale (oricare ar fi inspirația religioasă, dar să fie consecvent și riguros aplicată), "hoții senzoriali" ies "din tură"

Ce bine ar fi să fie atât de simplu. Dacă doar disciplina mentală (consecventă și riguros aplicată) ar suficientă pentru a scăpa de "hoții senzoriali", ar fi lumea plină de sfinți. Mai ales că spuneți dvs. mai încolo

- rămânănd deschisă calea spre "luminà".

Lucru pe care nu îl consider tocmai exact. Sfinții Părinții ne avertizează în întreaga Filocalie și în toate scrierile creștine că acesta este abia primul pas. Adevăratele lupte vin abia după ce ai dat la o parte ispitele dinainte și pe cele din stânga. Pentru cei mai puțin versați în subtilitățile Ortodoxiei, dau cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care face o clasificare a ispitelor . El menționează că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, cele dinapoi, cele din stânga și cele din dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II). Deci, lupta și înfrângerea acestor "hoți senzoriali" (frumoasă și sugestivă sintagmă ați găsit!  :-o ) este abia primul pas. Unul absolut necesar, dar nu și suficient! După învingerea lor... să nu credem cumva că, de-acum... gata!... avem deschisă calea către Lumină.

Am amintit aici de tradiția spirituală ortodoxă, în primul rând pentru că pe aceasta o cunosc mai bine și în al doilea rând pentru a arăta multora că Ortodoxia este o tradiție spirituală mult prea puțin cunoscută și înțeleasă, care nu este cu absolut nimic mai prejos, în domeniul profunzimii și înțelepciunii, comparativ cu cele orientale (care astăzi – din motive asupra  cărora nu insist acum  8-) – pare în ochiul occidentalului (aici includ și tinerii frumoși de care e plină țara) o spiritualitate mult mai profundă decât Creștinismul, singura demnă de a fi studiată și experimentată). La începuturile Bisericii Creștine, Sfinții Părinți și-au pus astfel de întrebări de o aceeași profunzime, cel puțin comparabilă, cu cele pe care și le puneau Budha, Milarepa sau Marpa Traducătorul.
Spiritualitatea Orientală, deși pune extraordinar de mare accent pe această disciplină riguroasă, pe tehnici (de respirație, meditație, etc.) de luptă eficiente cu acești "hoți senzoriali" (deoarece consideră că tot ceea ce provine pe calea simțurilor este de fapt o Iluzie), nici ea nu consideră suficientă – pentru atingerea Iluminării, a stării de Bodhisattva sau de Brahman – doar aplicarea acestor tehnici. Budha de exemplu a pus accent pe înțelegere și mai ales pe practicarea celor 8 Adevăruri Nobile (Observația Corectă, Intenția Corectă, etc.), iar lama tibetani nu s-au rezumat niciodată doar la practicarea tehnicilor.

Presimt cumva următoarea d-tale intrebare: chiar ajunși la acest stadiu, de unde știm că am ajuns la "lumină"? Poate, simultan, am deschis calea și spre "falsul luminător"...cum diferențiem ?
Aici e f.f. complicat - și nu pot da decât răspunsul gàsit de isihaștii ortodocși : "dacă, in acest stadiu profund, simți măreție, triumf, beatitudinea unei dobândiri atotcuprinzătoare, putere, etc...atunci NU ai găsit adevărata lumină. Aceasta din urmă nu te poate face decăt smerit, induioșat - căci nu e puterea si strălucirea TA ce contempli...ci a Lui !"

Eu tind să vă dau dreptate.  :rainbow: Dar ce ne facem cu unii care cred sincer că, atunci când te simți smerit și înduioșat, de fapt ești manipulat de pochi, care vor să-ți ia banii să-și facă ei ditamai hardughia?  :-D :lol: :-D Și doar atunci când te simți liber, stăpân pe propria viață și pe propriul destin... abia atunci ești pe calea cea bună, în drumul spre Lumină? :? 8-) :? Cu aceștia ce ne facem? Așa cred ei. Tot subliniez verbul acesta a crede, referitor la cei care îmbrățișează astfel de paradigme... poate-poate vor observa că și la ei este vorba tot de o Credință, deși ei sunt convinși că nu e vorba de așa ceva.

Cam ăsta ar fi singurul filtru garantat, la acele inalte cote de percepție. Până acolo insă, dacă mergi pe cultivarea constantă a virtuților (cum zicea și colegul @mr), mai poți avea incredere și in propriul simț moral interior, căci, ab initium, omul s-a născut bun - doar păienjenișul "matricial" l-a cam incurcat...

Iarăși sunt de acord cu dvs. Dar ce ne facem cu cei care cred exact invers. Că omul este de fapt un animal (ab initium, el s-a născut având un caracter animalic pe care societatea prin educație i-l îmbunătățește) și că el trebuie educat/învățat/dezvățat/dresat, iar toată paradigma contemporană exact asta face: pune la muncă leneșii aștia puturoși, canalizează resursele civilizației către dezvoltare/progres/modernism, și caută distrugerea paradigmelor astea păguboase și lipsite de eficacitate, care pun nemurirea sufletului mai presus de dezvoltare și progres??? Deci cu aceștia ce ne facem? Așa cred ei.

[mr]

Cred ca nu cultivarea virtutilor ar trebui sa fie un scop in sine, direct si masurabil. Ele apar si sunt  aplicate dupa ce individul intelege sa faca cativa pasi importanti in modul in care gandeste, si anume:
- efortul de observare constanta a tuturor gandurilor care-i apar in minte, cu scopul de a le determina originile si efectele - niciun gand nu este intamplator ;);
- constientizarea importantei gandurilor, urmarindu-le trasabilitatea pe axa cauza-efect;
- identificarea gandurilor care nu servesc dorintei/vointei pe care o are individul si marcarea lor;

Practic, devenind un observator, in prima faza reuseste macar sa vada cu ce are de face. Cu siguranta va constata ca multe ganduri care sunt neconstientizate (tipare de comportament, atasamente, prejudecati, impulsuri viscerale etc), acestea folosind din energia lui intr-un mod necontrolat. Tot ce poate face este sa nu mai hraneasca cu energie aceste ganduri, sa-si dea seama ca nu-i folosesc si astfel ele vor dispare treptat din mintea sa. Important de inteles este faptul ca ele nu dispar deodata, ci este un proces care implica invatarea folosirii vointei individuale.

In momentul in care vointa proprie este convinsa ca anumite ganduri nu-i folosesc, aceasta le eliminina singura fara eforturi prea mari. La fel si cu centrarea pe gandurile care corespund scopului individual, acestea materializandu-se mai repede cu cat vointa este convinsa ca trebuie sa o faca. Realizam ca noi insine...suntem mai multi, mai multe "eu"-ri, dintre care doar unele ne conduc catre o tendinta pozitiva. Este foarte greu la inceput, dar si foarte placut cand se obtin primele victorii asupra sinelui..;). Vointa individuala cred ca se poate echivala cu Sinele divin care ne anima, parerea mea.

Pe masura ce se persevereaza, se face economie din energia proprie, devine mai clara activitatea mintii, fapte care conduc automat catre un management mai eficient al resurselor psihice de care dispunem. In plus, cu energia economisita, apar ganduri si idei de ordin superior, iar daca aceastea corespund tendintei, vointa se va indrepta singura catre ele. Asa individul ajunge sa fie mai linistit, mai calculat, mai echilibrat, pentru ca incepe sa aiba prezenta de spirit, sa STIE de el.

Poate fi un soc in prima faza a constientizarii haosului din psihicul lui, dar e o baza buna de pornire ;). Trebuie inceput de undeva...

Dupa aceasta munca initiala cu propriul sine, se poate trece la etapa urmatoare, atunci cand se pot gasi analogii in comportamentul celorlalti, se pot intelege experiente care pana atunci nu aveau logica etc etc. Aceasta munca permanenta cu sinele atrage automat virtuti, descatuseaza noi intelesuri asupra problemelor de pe cale, aduce numai beneficii celui care intelege sa o practice, in concluzie.  :star:

P.S. Colega Grifon, interesanta nuanta intre iluminati si luminati. Eu mi-am construit postul pe iluminati=luminati :)

[Tamerlan]

Rău am ajuns dacă trebuie să mă citez singur.  :-D
Dar este absolut necesar, deoarece abia pe la a patra-cincea recitire observ ce grozăvii se pot înțelege din ceea ce scriu, deși nici prin cap nu mi-a trecut așa ceva.  :cry:

Pasajul încriminat:

(care astăzi – din motive asupra  cărora nu insist acum  8-) – pare în ochiul occidentalului (aici includ și tinerii frumoși de care e plină țara) o spiritualitate mult mai profundă decât Creștinismul, singura demnă de a fi studiată și experimentată).

Citind se poate înțelege că... Creștinismul este singura (spiritualitate) demnă de a fi studiată și experimentată, deși nu am intenționat să spun asta. Sintagma "singura demnă de a fi studiată și experimentată" se referă în textul meu la "(spiritualitatea orientală care) pare în ochiul occidentalului", nu la (spiritualitatea) creștină. ( (spiritualitatea orientală)...pare în ochiul occidentalului [...] singura demnă de a fi studiată și experimentată...).

E trist că trebuie să fac astfel de precizări...  :cry: :cry: :cry:

[Grifon]

D-le @Tamerlan, e nobil să te preocupi și de ce zic sau cred alții - după cum reiese că faci d-ta, dar nu așa ceva este prioritar ( in afara cazului in care ți-ai asumat sarcini de misionariat).
Credința nu e ceva care să vină din cărți - și, evident, nu din stângăciile noastre de argumentare. La credință veritabilă se ajunge prin suma unor anumite experiențe, fără de care, rămânând in plan strict teoretic, orice poate fi combătut sau acceptat.

Fiecare crede...după câte si cum i se intamplă. Și...să nu ne pripim cu judecățile de valoare sau de morală, căci viața (matricea) e fabulos de complexă. Sunt șanse f. mari ca cei ce fac azi apologia liberei cugetări să devină chiar borne de credință mâine..in timp ce cuvioșii de azi pot deveni inspăimântător de atei...

Să ne mulțumim, așadar, a ne vedea de calea (càile) dinaintea propriului cuget - schimbând amabil păreri cu cei care au (sau doar așa pare) căi diferite. E și asa dificil să luptăm cu propriile indoieli...darămite să ne mai si permitem a "lumina" pe alții...