Omul o enigmã, Atlantida, arta rupestra...

[angellla29]

 Daca doriti si aveti  timpul necesar si placerea sa studiati aceste articole....ar fi grozav!!! Sunt foarte multe chestii  interesante pe acest site...Cel putin, mie mi-au placut!

http://spahy.freeservers.com/index.html#1


Omul o enigma

      Din totdeauna omul s-a întrebat dacã este singura fiintã inteligentã din univers. In antichitate se credea cã Pãmântul este o platformã asezatã pe spatele unei testoase uriase, iar dacã ai fi fãcut imprudenta sã te apropi de margini, ai fi cãzut. S-a crezut apoi cã Pãmântul este centrul Universului, iar Soarele si celelalte planete se învârt în jurul lui. Când stiinta a început sã se dezvolte iar arheologia a început sã ocupe un rol tot mai semnificativ, s-a pus întrebarea despre cum a apãrut omul pe Pãmânt. De-a lungul timpului au apãrut tot felul de teorii, care mai de care încercând sã explice mai verosimil acest lucru: biserica s-a grãbit sã afirme cã omul a fost creat de Dumnezeu, iar cei mai putin religiosi au aprobat teoria lui Darwin si anume cã omul se trage din maimutã.

     Cea mai convingãtoare teorie, cea geneticã, a apãrut în anul 1977 si a fost elaboratã de cei mai renumiti paleontologi ai lumii din acea perioadã: Richard Leakey - Anglia, Maurice Taieb, Maurice Klein, Jean de Grouchy - Franta, Donald Jonson si Tom Grey - Statele Unite. Aceastã teorie nu se bazeazã numai pe argumente stiintifice si logice, ci si pe unele dovezi edificatoare furnizate de expeditiile fãcute în Kenya, Tanganyica, Tanzania si în "Triunghiul Afar". Teoria geneticã considerã cã principalul factor evolutiv este mutatia geneticã deci omenirea nu ar fi altceva decât rezultatul schimbului de gene între diferite populatii, realizat în timp, prin emigrãri. Astfel a fost posibilã modificarea genelor diferitelor grupãri umane... Tot aici se aratã cã în teoria Darwinistã nu se luase în calcul faptul cã procesul evolutionist si adaptarea nu pot începe decât dupã ce specia atinge o anume treaptã de dezvoltare. Teoria geneticã, la rândul ei, nu sesiza faptul cã datã fiind perioada pusã în discutie (acum 20 de milioane de ani ) miscãrile maselor de animale erau destul de reduse, iar maimutele nu ar fi putut traversa oceanele sau deserturile. De altfel s-a constatat cã mutatiile genetice au avut o contributie minorã la diferentierea speciilor cãci studiul secventelor aminoacizilor unui mare numãr de proteine la om si maimutã au relevat diferente minore. Evolutia se datoreazã în primul rând modificãrilor expresiei genelor, deci a unor modificãri în sistemul regulator si implicit de schimbarea aranjamentului cromozomial. Separarea omului de maimutã a fost rezultatul a douã accidente genetice consecutive sau poate simultane: reducerea numãrului de cromozomi de la 48 la 46 si homo- zigotia (nasterea unor copii cu aceleasi modificãri cromozomiale). Un astfel de fenomen nu putea apare decât într-un grup restrâns si în conditii aparte: a apãrut o translocatie transmisã urmasilor, care la rândul lor s-au încrucisat între ei si au dat nastere homozigotilor. Prin încrucisãri ulterioare anomalia a devenit predominantã iar acestia s-au izolat de restul grupului, formând o specie aparte. Totodatã ar fi trebuit sã aparã neotenia (capacitatea unor fiinte de a ajunge la maturitate, pãstrând cracterele infantile). Acest mecanism nu poate fi însã declansat decât prin control genetic. S-a observat cã atât oamenii adulti cât si puii de maimutã nou nãscuti au maxilare mici, creiere de dimensiuni mari (1/15 din greutatea corpului), iar pozitia corpului este verticalã. Pe mãsurã ce se dezvoltã, maxilarele maimutelor se mãresc, devin patrupede iar greutatea creierului este abia a suta parte din greutatea corpului. Se presupune cã maimutele antropoide si hominidele s-au dezvoltat similar dar, la un moment dat, viteza de evolutie a acestora din urmã a încetinit considerabil. Rezultatul a fost cã urmasii primelor specii de hominide au rãmas la stadiul de nou nãscuti, ei nemaiajungând niciodatã la forma adultã. Specialistii cunosc însã faptul cã neotenia nu poate fi provocatã decât prin interventie geneticã repetatã. Un simplu accident n-ar fi putut influenta evolutia unei specii, fiind lipsit de periodicitatea si amploarea necesarã perpetuãrii rezultatelor sale. Scheletul de femelã preumanã gãsit la Afar este un exemplu clasic de neotenie. El prezintã o evolutie remarcabilã fatã de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmã, dar si aceastã evolutie este minorã fatã de ceea ce ar fi trebuit sã suporte maimuta pentru a deveni om. Diferentele genetice care se pot produce pe cale naturalã în aceastã perioadã de un milion de ani este de maximum 250, ori pentru diferentele anatomice ale scheletului gãsit sunt necesare 2milioane de mutatii genetice, posibile doar în sute de milioane de ani. Care este atunci rãspunsul la întrebarea cum a apãrut omul ? Sã fi fost ajutati strãmosii nostri în procesul evolutiv, de fiinte de pe alte planete? Sã fi fost aceste fiinte protectorii nostri de-a lungul mileniilor, fiind cunoscuti de antici ca zei? Deci existã viatã si pe alte planete?
[/b]

Atlantida

http://spahy.freeservers.com/Atlantida.html

Capitala Atlantidei asa cum a descris-o Platon

Ce este Atlantida si care a fost soarta ei nu poate stii nimeni cu exactitate. Povestea acestui continent dispãrut începe în 355 BC odatã cu cartea filozofului grec Platon. Se presupune cã ar fi fost un continent cam de mãrimea Australiei pe care trãiau fiinte cu mult mai inteligente decât contemporanii lor, a cãror tehnologie ar fi echivalat-o pe a noastrã de acum câteva sute de ani...Nu existã dovezi palpabile care sã confirme acest lucru. Tot ceea ce avem despre acest continent sunt scrierile antice ale lui Platon, Diodor din Silicia, precum si a unora care au pãrãsit "patria mamã" pentru a coloniza portiuni ale Pãmântului, nelocuite încã pe atunci. Conform scrierii lui Platon, un urias imperiu se gãsea la vestul stâncilor "Pillars of Hercles" loc pe care acum îl numim Stâncile Gibraltarului, pe o insulã în Oceanul Atlantic. Poporul care locuia acolo era sub protectia lui Poseidon, zeul apelor. Primul sãu nãscut, Atlas a stãpânit continentul iar oceanului învecinat i-a dat numele lui. Traditiile vechi sustin cã populatia Atlantidei a fos apoi împãrtitã de Poseidon în 10 triburi iar cu timpul, tribul lui Atlas le-a unit formând un nou imperiu urias. Platon povesteste în continuare despre Atlas, fiul lui Poseidon care, dupã ce a preluat puterea supremã de la tatãl sãu, si-a întins stãpãnirea asupra regiunii Aethra. Pe de altã parte, pãmântul Atlantidei, linistit pânã atunci a început sã fie scuturat de cutremure din ce în ce mai puternice, iar numeroase grupuri de oameni pornesc în cãutarea altor tãrâmuri mai ospitaliere.

           Diodor din Silicia vorbeste despre nivelul de dezvoltare deosebit de înalt al acestora. Ba mai mult afirma cã aceste cutremure au fost provocate de cãlugãrii atlanti care au început sã foloseascã puterea stiintei abuziv perturbând mersul firesc al naturii. Dacã ar fi sã luãm în serios cele afirmate mai sus ar însemna sã recunoastem cã atlantii aveau puterea de a controla fenomenele naturale! Are acest lucru vre-o legãturã cu explozia planetei Phanteon?(despre care am discutat câteva capitole mai devreme)

          Sã ne gândim totusi cã nici astãzi nu avem tehnologia necesarã pentru a subjuga natura, iar existenta cu peste zece milenii în urmã a unei societãti cu un nivel de civilizatie avansat, în timp ce popoarele înconjurãtoare se aflau din punctul de vedere al culturii cel mult în mezolitic, aruncã asupra acestor probleme o serioasã umbrã de îndoialã. Prima datã când a fost luatã în calcul posibilitatea existentei Atlantidei, a fost dupã aparitia lucrãrilor geologului francez Termier care, dupã ce a studiat lava bazalticã vitrificatã de pe fundul oceanului din zona Azorelor, a afirmat cã are o vechime de ce putin 12000 de ani, ea apartinând unor vulcani care pe vremea aceea erau undeva la suprafatã (pe o insulã) scufundându-se apoi datorita eruptiilor.

         De asemenea s-a mai stabilit ca în unele portiuni ale Oceanlui Alantic au existat foratiuni continentale. Surprinzãtoarea coincidentã a acestei date cu cea indicatã de Platon privitoare la prãbusirea continentului a fãcut din ea un argument serios pãrerii cã Insula Atlantis a existat în Oceanul Atlantic cam pe actuala pozitie a Insulelor Azore si cã ea s-a scufundat cu aproximativ 10 milenii în urmã. Teoretic ar fi posibil ca în acea zonã sã fi existat formatiuni continentale: se cunoaste teoria conform cãreia la formarea Pãmântlui nu exista decâ un singur contient urias care sã le cuprindã pe toate. Apoi plãcile continentale s-au depãrtat una de alta si au dat nastere contienetelor de astãzi. Dacã am lipi din nou continentele se observã cã existã locri de dimensiuni mai mari care ar rãmâne neacoperite. Una din putinele dovezi cu privire la existenta acestui continent se afla la British Museum si constã dintr-un manuscris al civilizatiei maya, cunoscut sub numele de "Codex Troanus" în care se afirmã cã într-o epocã îndepãrtatã(cu 8 000 de ani înainte de redactarea textului) un cataclism teluric a distrus unele tinuturi necunoscute. Cele mai cuprinzãtoare dovezi sunt cele prezentate de un anume Churchward. Din pãcate sunt numai scrieri ale vechilor civilizatii :

    2000 de tãblite de piatrã gãsite în Mexic, având o vechime de 12 000 de ani ª tãblitele naacal (dupã numele tribului care le-a scris) descoperite în India într-un templu
    manuscrisul maya "Codex Troanus"
    epopeea hindusã "Ramayana" în care se vorbeste de migrarea poporului naacal venit din Rãsãrit pentru a se stabili în Burma
    scrierile tibetane gãsite în Lhassa
    scrierile lui Platon
            Concluzia la care a ajuns Churchward este cã acum cca. 12 000 de ani a existat în Oceanul Atlantic, acolo unde acum nu este decât "apã si cer" si eventual unele insule mici, cunoscute sub numele de Insulele din Mãrile Sudului, un continent urias numit Atlantida. " Locuitorii erau mari navigatori si strãbãteau cu corãbiile oceanul de la est spre vest si de la nord spre sud. Erau arhitecti desãvârsiti si au clãdit temple mari si palate de piatrã " ( Ramayana ). "Aici înfloreau sapte mari cetãti principale, centre ale religiei si ale stiintei.... Cutremure si vulcani, pânã nu demult linistiti, au început sã frãmânte partea dinspre sud a tãrii si valuri uriase au cotropit tot ceea ce a rãmas în picioare dupã cutremur. Apoi totul s-a linistit si oamenii au refãcut lucrurile distruse... Din nou au izbucnit cutremure si vulcani. Intregul continent a fost scuturat ca o corabie pe valurile oceanului. Si atunci s-a distrus totul..... In cele din urmã, în noaptea urmãtoare, s-a scufundat în ocean cu cei 64 000 000 (???) de locuitori ai sãi." (Codex Troanus) .




Arta rupestra

http://spahy.freeservers.com/arta.html

          Arta este un act specific uman, demonstrând superioritatea omului ca fiintã inteligentã. Creatiile de artã descoperite pânã astãzi au o vechime de pânã la 40 000 de ani, ele apãrând odatã cu specia Homo Sapiens Fossilis. Inceputurile, modeste de altfel, au constat în reprezentãri animaliere pe oase, coarne, sau pe peretii pesterilor. Au urmat apoi mici statuete si figurine la început modelate din argilã, apoi sculptate în os, lemn si piatrã, sau chiar sculpturi în peretii de calcar ai unor grote. Sursa de inspiratie a strãmosilor nostri a fost, în mod firesc, propria lor luptã pentru existentã. Animalele erau reprezentate cu un deosebit simtal miscãrii si proportiilor, fugind, hrãnindu-se sau luptând, niciodatã însã în pozitie staticã . Dar de aici si pânã la a crea picturi sau sculpturi gigantice, ce nici astãzi nu se stie cum au fost realizate, este un drum imens. Mã refer în primul rând la reprezentãrile întâlnite în naturã sub forma de sfincsi, pe care destul de multi cercetãtori le asazã în rândul creatiilor naturale. Acestia sunt formatiuni stâncoase cu aspecte zoo- sau antropomorfe. Un exemplu de asemenea formatiune este Sfinxul din Bucegi, în care geologii vãd un simplu produs al eroziunii naturale.   Dar dacã exemplul dat mai sus ar putea fi considerat un accident al naturii, a considera sfincsii descoperiti în muntii Kazahstanului sau reprezentãrile de capete de berbeci din Caucaz tot opere ale naturii, înseamnã sã recunosti cã nu ai dreptate.

      In multe fresce si gravuri preistorice apar aspecte stranii (dacã ne putem exprima astfel despre opere ce au o vechime de pânã la 40 000 de ani: elemente tehnice inexplicabile, costume sau obiecte similare cu cele folosite de astronauti si aviatori. Sã ne reamintim faptul cã în pictura rupestrã siluetele umane sunt redate stângaci, chiar si cele mai reusite fiind reprezentate numai din profil. Totusi, pe toate continentele, au fost descoperite reprezentãri ale unor fiinte umane îmbrãcate în haine greoaie si având cãsti ciudate (rotunde si cu antene) si atingând înãltimi de 1-> 6 m. Arheologii le-au identificat la început cu animale, dar explicatia nu rezistat la comparatia cu modul obisnuit de reprezentare al animalelor. Apoi s-a "descoperit" cã erau "zei". Dar notiunea de zeu nu exista în epoca pietrei, în orice caz nu sub forma cunoscutã în antichitate sau evul mediu.

       In 1979 au fost gãsite în valea Ciolout (Mongolia) desene vechi de 5 500 de ani, gravate în peretii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintã animale care planeazã deasupra Soarelui si Lunii, figurine de "oameni" cu câte 3 degete la mâini si picioare. In 1969, pe o stâncã din Fergana (Uzbekistan) a fost descoperit un desen reprezentând un om cu o cascã sfericã etansatã, prevãzutã cu antene; el are în spate un dispozitiv ciudat, foarte asemãnãtor cu aparatele de respirat subacvatice sau cele folosite de astronauti.

       O tavã gãsitã în El Salvador, redã zborul unei fiinte ciudate pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc. In provincia iranianã Behystan a fost gãsit un basorelief în care este redat Darius, "învingãtorul celor zece semintii", salutându-l pe Ahuramazda (zeul focului). Acesta zboarã pe deasupra capetelor celorlalti într-o "ladã" de sub care tâsnesc raze, iar în mâna stângã tine o inconfundabilã mansã de pilot.

        In sfârsit, un ultim exemplu de desene ciudate îl constituie grupul celor descoperite pe stâncile Insulei Pastelui, numitã de bãstinasi "Te Pito o te Henua" (Buricul Pãmântului). Aici, pe vârful celui mai înalt vulcan, Rano Kao, se gãsesc ruinele lui Orongo (Satul Oamenilor-Pãsãri), în fata cãruia, la câteva sute de metri în largul oceanului, se aflã Motunui (Insula Oamenilor-Pãsãri). In ambele locuri se gãsesc gravate în lava durã chipuri ciudate de oameni cu aripi si cap de pasãre, având un cioc lung si plin de dinti si, uneori, tinând în vârful aripii un ou. Dar singura pasãre cu dinti care a trãit pe Terra a fost Archaeopteryx Lihographica, ce a trãit în Jurasic si pe care pascuanii nu aveau de unde sã o cunoascã. Vechimea acestor desene este apreciatã la peste 2 000 de ani.

        Toate reprezentãrile de acest gen de pe glob contin similitudini evidente: costume greoaie, cãstile rotunde cu antene si vizoare, mãnusi si aparate ciudate de respirat în spate. Oare oamenii cavernelor din toate continentele si din cele mai izolate insule urmaserã toti aceleasi cursuri de picturã si gravurã, sau îsi fãceau vizite reciproce pentru a schimba impresii artistice ??!! Dacã aceste costume reprezintã haine si mãsti rituale, de ce sunt redate identic chiar si în locuri în care clima nu a permis niciodatã sã se poarte astfel de îmbrãcãminte? Dacã oamenii primitivi le-au desenat astfel datoritã "stângãciei" lor, cum se poate ca tot ei sã fi creat operele de artã din Altamira, Lascaux, Tassili si Marsoulas? Oare este chiar asa de inadmisibilã ipoteza cã aceste desene rupestre sunt reproduceri a ceea ce au vãzut oamenii în realitate: astronauti în costume spatiale, coborând din vehicule zburãtoare?

        Statuetele preistorice impresioneazã prin elementele lor "tehnice", prin mesajul artistic ce dezvãluie idei înaintate sau, pur si simplu, prin

[angellla29]

http://misterelelumi.blogspot.com/2011/01/adevarata-cetate-atlantilor-fost.html

A existat oare, cu adevarat, Atlantida? Si daca raspunsul este da, unde ar trebui s-o cautam? In timp ce Jules Verne a descris viitorul folosindu-si imaginatia, noua, dimpotriva, ne revine sarcina de a descoperi realitatea care a stat la temelia a ceea ce, ulterior, s-a crezut a fi doar imaginatie.
Intre fabulatie si adevar
Cand dezastrul a lovit, a facut-o cu o iuteala terifianta. A debutat cu un cutremur de proportii, urmat de un gigantic val tsunami, care a maturat aproape intreaga insula. Supravietuitorii au trait doar cat sa fie martorii unei si mai mari orori. Neputincioasa in fata stihiilor dezlantuite, insula s-a scufundat in intregime.Acesta a fost destinul Atlantidei - cel putin dupa spusele lui Platon. Chiar si astazi, dupa aproape 2.400 de ani de la nasterea legendei, repovestirea ei nu pierde nimic din spectaculozitate si tragism.
Pana de curand, putini oameni de stiinta au privit cele relatate de Platon altfel decat ca preluari si prelucrari ale unui mit. Din iulie 2005, insa, au inceput sa apara dovezi care sustin si din punct de vedere stiintific afirmatiile filosofului. Anul trecut, in cadrul unei conferinte desfasurate pe insula Milos din Grecia, mai multi savanti au dezvaluit si au dezbatut rezultatele unor ample studii geologice si istorice intreprinse de catre o echipa internationala de cercetatori in vestul Stramtorii Gibraltar. Aceste rezultate acreditau ideea ca, in zona in care s-a desfasurat investigatia, a existat intr-adevar o insula lovita de un cutremur devastator si acoperita de un val tsunami chiar in perioada la care face referire Platon.
Cunoscuta din lucrarile filosofului grec Platon (427-247 i.Hr.), legenda Atlantidei face referire la o civilizatie extrem de avansata ("un pamant feeric, pasnic, prosper, cu cladiri monumentale si tehnologii inalte, create de catre o civilizatie superioara") care a pierit ca urmare a unei calamitati de proportii.