Ştiri:

Forumul RUFOn este din nou funcțional după ce a primit un upgrade important de software și rulează acum pe un server nou.

Main Menu

Epopeea lui GHILGAMES

Creat de baaron, 31 Martie 2006, 01:21:45

« precedentul - următorul »

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

baaron

Am atasat aici in format WinRAR un document sper folositor celor care vor sa studieze fenomenul OZN de la inceputurile sale....

adrianh

Epopeea lui Ghilgameº a fost descoperitã târziu, foarte târziu, în timpurile civilzaþiilor ulterioare, abia în 1849, adicã peste mai bine de patru mii de ani de la geneza sa de primã capodoperã a scrisului lumii. (Izvo-direa-i este presupusã a se fi întâmplat prin mileniul al III-lea î. Hr., iar completarea-i ºi definitivarea durând pânã prin secolele XVI-XII î. Hr., când e fixatã în scrierea cuneiformã.) Printre cele 30 de mii de tãbliþe de argilã arsã, sub ruinile Bibliotecii regelui asirian Assurbanapal din Ninive se aflau ºi 12 "file" ale magnificului poem despre Ghilgameº1, cel mai celebru erou al Mesopotamiei, gloria cãruia avea a o prefaþa pe cea a lui Ulysse-elinul. Fiecare din cele 12 "magnifice", precum ºi celelalte zeci de mii de "surate de destin" transmilenar, avea/are imprimat (bibliofilic!) pe ea sigiliul cu inscripþia: "Palatul lui Assurbanipal, împãratul Universului, suveranul Asiriei" ºi, practic-prevãzãtor, numãrul de ordine, fiecare "paginã" nouã începând cu cuvintele cu care se încheia precedenta. Dar, iniþial, aceste tãbliþe nearãtoase, din simplã argilã arsã în cuptor sau uscatã la soarele Mesopotamiei, nu trezirã cuvenita curiozitate din partea lumii savanþilor, astfel cã nepreþuita comoarã sumero-babilonianã stãtu încã vreo 20 de ani în Muzeul Britanic, fãrã ca cineva sã se intereseze în mod special de ea. Însã, chiar de la prima lecturã, când veni ºi sorocul acesteia, revelaþia a fost uluitoare: lumii i se (re)dezvãluia una din capodoperele sale literare, poate cã prima "contaminatã" sui generis de filosofie, în care creaþia umanã prin cuvânt conºtientizeazã gravitatea interogaþiilor asupra problemelor ce aveau sã fie numite etern-existenþiale, universale: fragilitatea ºi deºertãciunea vieþii omului, inevitabilitatea morþii care aduce definitiva egalitate între semizeu, rege ºi servul de rând ºi, în consecinþã, mãreþia, dar ºi zãdãrnicia eroismului. Era un "vis" dãinuitor, ca document, de peste patru milenii, în care omul râvnea eterna tinereþe, însã sfârºeºte prin a conºtientiza implacabila polarizare din dioda fiinþã - nefiinþã. Aceastã stare de fapt i-a fãcut pe unii exegeþi sã se întrebe dacã nu cumva Atoatevãzãtorul, alias Ghilgameº, care a încercat atoatedistrugãtorul ºoc al pierderii "ierbii (florii) nemuririi" nu ar fi primordialul personaj al fabulaþiilor care, în secolul XX, aveau sã fie numite literatura absurdului, dat fiind cã dânsul e decis sã nu se împace cu injusteþea metafizicã a întocmirilor universale, cum ar fi ºi dispariþia, neantizarea, moartea alter ego-ului sãu (am putea spune) Enkidu2, pentru care ar fi vrut sã obþinã nemurirea, tentativã ce se soldeazã, însã, cu un eºec irevocabil; ba mai mult, Ghilgameº îºi dã seama cã ºi el, cel douã treimi zeu ºi doar o treime om, cade implacabil sub incidenþa dispariþiei din lumea subcereascã. În atare neîmpãcare nu presupuneþi absurditatea caznei sisifice, mai întâi în mitul grec, apoi în tristul eseu albertcamusian? Astfel cã epopeea/poemul în cauzã parcã nu ar face parte din literatura/filosofia deznãdejdii, ci chiar ar sta drept una din dintâile zãmisliri ale acesteia.

Certitudinea concluziilor (fãrã a exclude însã ºi lansarea de noi ºi noi ipoteze fascinante) se datoreazã norocului cã eposul nu a ajuns la noi din transcriere în transcriere de copiºti, ci a fost fixat, fãrã intervenþii ºi cenzurã ulterioare, pe statornicia argilei arse. În genere, pre-antichitatea sumerianã, dacã ne putem exprima astfel, a lãsat mult mai multe informaþii scrise decât mai târzia antichitate propriu-zisã. Din secolele IV-I î. Hr. s-au pãstrat sute de mii de tãbliþe cu texte, sub aspect entropic mesajele lor devansând net ceea ce au perpetuat spre timpurile moderne tãbliile cerate, papirusul sau pergamentele din antichitatea egipteanã, greacã sau latinã.

Pornind de la titlul complet al acestei capodopere de poezie mitograficã, ºi anume - Despre Atoatevãzãtor, din spusele lui Sin-Leche-Uninni, vrãjitorul3, se cere a specifica, nuanþat, cã entropia din acea epocã e una vizualã, cã doar nimeni nu avea mereu la îndemânã o tãblie de argilã umedã, pe care sã fixeze diversele informaþii, reale sau mitologice. Oamenii acelor timpuri însuºiserã, probail, o tehnicã aparte de a reþine ceea ce vãd, iar Ghilgameº, printre ei, ar fi fost un adevãrat perfomer, deoarece "vãzut-a totul pânã în marginile-margini ale universului, ceea ce e tãinuit vãzu, încercând destinele pãmântului ºi cerului, adâncurile ºtiinþei tuturor înþelepþilor". Cunoaºterea directã, acutã ºi esenþializatã ar fi unul din meritele de cãpetenie ale sale, deoarece în titlul sau subtitlurile poemului nu sunt scoase în prim-plan mãreþia sau gloria regelui Urukului, Ghilgameº, cel mai important din toate dovedindu-se a fi faptul cã el a vãztut totul (a vedea ºi în sensul de a înþelege).

Viata e o piesa de teatru,ce trebuie jucata la maxim!Asa ca nu ezitati sa profitati de ea!

adrianh

La un momend dat, þi se poate crea impresia cã o reverberaþie de ecou... "vizual" se rãsfrânge, peste milenii, pânã ºi în scrisul încã aproape adolescentului Arthur Rimbaud, care în Plecarea, ce face parte din grupajul Iluminãri, spune: "Am vãzut destule. Vedere-ntâlnitã în orice vãzduh. Am stãpânit destul... Am cunoscut destule". Însã Rimbaud, sau protagonistul textului respectiv, este un om modern ºi chiar dacã vãzul rãmâne o cale importantã de acumulare informaþionalã, deja nu mai poate fi ca ºi cum absolutizat, precum se întâmpla cu patru/cinci milenii înainte, astfel cã eroul liric din a doua jumãtate a sec. XIX spune: "Plec sã pãtrund în simþire ºi în zgomot, în ce este nou!" În fond, foarte junele Rimbaud urma linia genialului sãu predecesor Charlers Baudelaire al cãrui ultim vers din poemul ce încheie Florile rãului (1861) este: Un singur gând ne arde: sã dãm de ceva nou. Sau, parfrazându-l pe bãtrânul Victor Hugo, am putea spune cã, precum Baudelaire, ºi Rimbaud îi punea euristicii "o bonetã roºie", ca semn al pledoariei pentru noi descoperiri ºi achiziþii entropice. Dar, amintindu-ne cã ºi Lautréamont îl numeºte pe Maldoror "atoatevãzãtor cu anticipaþie", am putea trage concluzia cã, în acea epocã (vieþile celor trei mari poeþi francezi fuseserã cuprinse între 1821, anul naºterii lui Baudelaire, ºi 1891, cel al decesului lui Rimbaud, existenþa lui Lautréamont fiind "inseratã" între 1846-1870); deci, am putea trage concluzia cã respectivele timpuri erau "programatic" preocupate de efectele vãzului ca avid receptor de informaþie, ca divin mijloc de descoperire a lumii. Aºadar, prin tematicã ºi filosofie (iniþialã ºi iniþiaticã), naraþiunea despre Atoatevãzãtor-Ghilgameº poate fi consideratã literaturocentricã, punct/ nucleu din care, în deplina vectorialitate circular-sfericã a rozei vânturilor inspiraþiei, s-au rãspândit în folclorul ºi scrisul lumii ideaþia unor constante ale spiritului uman creator, experienþelor sale psiho-estetice de cãpãtâi. Pentru cã aceastã epopee, ce mai e consideratã, generic, ºi o protoistorie a civilizaþiei umane, iar, parþial, ºi o... protoBiblie4, prin curiozitatea ºi fãptuirea personajelor sale lãrgeºte aria de investigaþie ºi extindere a acelei preaîndepãrtate lumi, modificându-i sistemul cognitiv, argumentând inimaginabil de mult posibilitãþile avansãrii - potenþiale sau metaforice - în infinitudinea universului. Poemul conþine un ansamblu de idei primordiale, care s-au dovedit statornice, viabile, ca interes ºi preocupare, în existenþa ulterioarã a civilizaþiilor terestre, idei zise ºi eterne, pe cât de simple - pãrându-se - în principiile pe care le trateazã, pe atât de permisive în abordãri ºi reelaborãri în profunzimile lor filosofice, în multitudinea vectorialitãþilor semantice.

Dar, înainte de toate, din unghiul de apreciere al veneraþiei ºi stabilitãþii conþinutului, nealterat sau nemodificat mult nici chiar în procesul de traducere în limbile care circulau între Tigru ºi Eufrat - ºi ele n-au fost puþine în Sumer, Akkad, Babilon ºi Asiria - Poemul lui Ghilgameº poate fi considerat o scripturã, o biblie a literaturii din aceastã parte a lumii ºi din acele pre-antice timpuri. Iar extraordinara-i popularitate, la timpul ºi peste timpul plãsmuirii sale, s-ar explica (invocând, cel puþin, unul din motive) prin "democratizarea", împãmântenirea lui Ghilgameº, ce se întâmplã în urma modificãrii procentuale din fiinþa lui care, ni se spusese iniþial, douã treimi e alcãtuinþã zeiascã ºi doar o singurã treime regele Urukului ar fi ºi el om ca toþi oamenii. Însã, în tot ceea ce face ºi cum face, raportul pare a fi exact invers, în majoritatea situaþiilor protagonistul (nostru) existând ºi fãptuind ca un om ºi doar cu mult sub o treime din întreg - ca zeu. Cum sã nu le fie pe plac mesopotamienilor, babilonenilor de rând unul asemeni lor, bântuit ºi el de insaþiabilã sete (conºtientã contaminare "tautologicã" foame-sete) de glorie ºi disperatã dorinþã de a nu muri? Oare în intrerogaþia lui Ghilgameº (tãbliþa a IX-a): "Nici eu, murind, n-o sã mai fiu, precum Enkidu?" nu rãsunã un dramatic ecou proto-shakespeareean?

Viata e o piesa de teatru,ce trebuie jucata la maxim!Asa ca nu ezitati sa profitati de ea!

adrianh

Popularitatea poemului este asiguratã ºi de o afectivitate umanã cu totul specialã, protagoniºtii, Ghilgameº ºi Enkidu, rãmânând peste timpuri drept model de frãþie legendarã, posibilã, de altfel, atât printre eroii mitologici (Castor ºi Polux), cât ºi printre simplii pãmânteni, aici neputând a nu-i invoca pe Fraþii Grimm, cei care ne-au lãsat zeci de basme nemuritoare; prietenie ce înseamnã un suflet în douã trupuri. În poemul mesopotamian, intensitatea memoratoare (alias memento) a afinitãþii-fidelitãþii convertitã în suprem sentiment-ataºament fratern se datoreazã ºi deosebitei plasticitãþi a unor figuri de stil unicale - atunci, întru totul valabile ºi astãzi, în epoca omniprezentului (inter) textualism. Spre exemplu, Ghilgameº "Acoperitu-i-a prietenului faþa, ca unei mirese"(!), apoi în jurul neînsufleþitului Enkidu "el se roteºte ca un vultur" sau se agitã disperat "precum leoaica puii cãreia cãzut-au în capcanã", vociferând disperat: "Deplâng pe Enkidu, prea scumpul meu prieten, amarnic tânguiescu-mã precum o bocitoare, plângându-l pe frãþiorul meu!" Fãrã Enkidu, Ghilgameº se pomeni fãrã sine însuºi!

În acelaºi context (...specific - al metaforizãrii) sã ne amintim cã zeiþa Iºar5 îl îndemnã foarte poeticeºte pe Ghilgameº: "Haide... sã-mi fii de soþ, oferã-mi darul trupului tãu copt". Iar regele Urukului, la rândul sãu ,"literaturizeazã", de asemenea memorabil, spunând cã Iºar trebuie sã-l facã pe Enkidu sã se þinã de ea (înamorat-lulea, fireºte!) asemeni mieluºelului care "îºi împleticeºte picioruºele fragile din urma mamei sale ori cum în stepã-aleargã mânzul dupã mama-iapã". Sau, spre pildã, aceastã mostrã de o plasticitate metaforicã uimitoare în "de-a pururi ziua cea de azi": înþeleptul pescar Adapa reuºeºte "sã-i rupã aripile Vântului de miazã-zi". În altã parte - odatã ce veni vorba de vânt - Iºar zice cã la trãsura pe care-i va dãrui-o lui Ghilgameº va înhãma "un uragan de asini". Sau aceastã metaforã telurico-antropomorfã: "În vis vãzut-am pãmântul acoperit de riduri adânci, asemeni unei frunþi de bãtrân". Antropomorfismul liric atinge o vibrantã sensibilitate rar întâlnitã ºi în urmãtoarul pasaj: "Dupã a treia loviturã zdrobitoare, Humumba6 fu doborât la pãmânt. Ale monstrului mãdulare dezlãnþuite deja nu se mai miºcarã. ªi dintr-odatã cedrii se clãtinarã ºi gemurã-adânc, precum oamenii, pentru cã murise ocrotitorul lor". Printre metaforele, parabolele sau alegoriile care anunþã diverse momente-cheie din scripturile creºtine este ºi cea a pâinii pe care Ninsun7 le-o oferã protagoniºtilor înfrãþiþi; e pâinea... pre-cristicã, sã zic astfel, sau prototipul (mama!) celor cinci pâini cu care Isus Hristos a îndestulat mulþimea, potolindu-i foamea: "Împlinind ziua, se oprirã de popas, rupând un cãlcâi, apoi un alt cãlcâi din pâine. Spre dimineaþã, pâinea deveni din nou rotundã, ca ºi cum abia scoasã din cuptor". Tot prin intermediul pâinilor, Ghilgameº este iniþiat ºi în primele noþiuni despre existenþa timpului: au copt câte o pâine în fiecare zi, constatând cã cea de ieri e mai proaspãtã, cea coaptã ceva mai înainte devenise tare, iar cea luatã de pe spuzã înaintea celorlalte douã începea sã înverzeascã (mucegãiascã). De asemenea, superbul text mitografic ne-ar oferi, parcã, ºi mostre de metafore coºmareºti primordiale din care, peste câteva milenii, Lautréamont avea sã iºte adevãrate cascade terifiante. Una din ele - mesopotamienele - fiind urmãtoarea: "Uºa era pãzitã de strãji mai straºnice decât oricare din cele pe care oamenii ºi le-ar putea imagina. Pe subþiri picioare de paingi se sprijineau trupurile lor de scorpion, capul însã fiindu-le de om".

Revenind la finalul poemu-lui, la zguduitorul lamento/bocet dupã prietenul rãpus de o suferninþã necruþãtoare ºi inexplicabilã8, este irezistibilã, parcã, dorinþa de a nu parafraza acel shakespeareean: "Nicicând n-a fost, ºi nu cred a greºi, /mai jalnicã poveste-n lumea-ntreagã,/ Decât povestea lui Romeo ºi/ A Julietei ce i-a fost lui dragã", parafrazã ce te duce în fabulosul spaþiu interriveran mesopotamian, unde spui: "ªi nu a fost pe lume o mai tragicã poveste,/ Decât Ghilgameº bocindu-ºi prietenul/ Pe montane creste..." Acolo, în antichitatea mesopotamianã, de acum 3-4 mii de ani î. Hr., se nãscu ºi dãinui un lamento-ecou ce avea sã rãvãºeascã epocile. Implicit reiterativ, sã reproducem ºi vibrantele acorduri din acest pasaj emblematic, preluat ºi aplicat ca atare în tratarea aceleiaºi teme de toate literaturile din lume, s-ar putea spune: "Cãlãtorule, urcã pe culme, priveºte în depãrtãrile zãrii albastre. Pãstorii înalþã cânturi sonore. Nu, ei nu cântã despre groaznicul rege ºi nici despre gloria lui. Ei cântã prietenia dintre oameni".

Viata e o piesa de teatru,ce trebuie jucata la maxim!Asa ca nu ezitati sa profitati de ea!

adrianh

Însã, ca într-un post-scriptum, parcã, sã ne referim la un... epigraf pus de Nichita Stãnescu poemului sãu Enkidu, în care Ghilgameº spune: "A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (Din poemul Ghilgameº)."9 Nu sunt sigur cã extrasul e anume din eposul în cauzã10 - cel puþin eu unul, citind câteva traduceri, nu am dat de el, - pentru cã, din contrã, leii erau prietenii lui Enkidu, precum se înþelege chiar din capul Cântului al IX-lea: "Neîndestulându-ºi inima cu-atâta bocet, Ghilgameº fugi în pustiu. Cãzând pe creasta dunelor de nisip, se prãpãstui-n uitarea unui somn adânc, visul însã nu i-l readuse pe Enkidu. Trezindu-se de la rãget de fiare, el vãzu cum leii se zbenguie, se joacã, asemeni unor cãþeluºi.

- De ce oare nu cunoaºteþi ºi voi durerea? se adresã Ghilgameº leilor. Unde e prietenul vostru cu care vã înghesuiaþi la adãpat? Unde-i Enkidu, care v-a tot rãtuit, distrugând capcane?

Neauzind rãspunsul leilor, Ghilgameº înºfãcã securea, cãzând ca o sãgeatã între lei, rãpunând uitucele fiare".

Iniþial, se mai spunea cã: "trebuie trimisã o desfrânatã, pentru ca sã-l seducã pe împãroºatul ocrotitor al fiarelor. Mirosul orãºencei va îngreþoºa animalele, îndepãrtându-le de om". (Femeia stricatã se numea Shamhat, ceea ce, prin analogie lingvisticã, mã duce spre o sintagmã ludicã: ªah-mat-a desfrânãrilor!)

Figurinele de argilã, basoreliefurile îl înfãþiºeazã pe Ghilgameº ce þine strâns (înºfãcat!) de gât sau de grumaji un leu sau o pereche de lei, astfel reprezentând simbolic dominarea de cãtre omul-zeu a naturii sãlbatice. Imaginea a intrat în iconografia tradiþionalã, chipul eroului mesopotamian fiind preluat de grecii antici ºi replãmãdit în cel al lui Heracles, considerat nimicitorul leului monstruos, mai apoi chiar înveºmântat în pielea acestuia.

Însã Enkidu, fiul naturii, cu care se înfrãþise Ghilgameº, poate fi considerat un proto-Mowgli, amicul fiarelor pãdurii, asupra cãruia nu a mers ca vânãtor nici de unul singur, nici împreunã cu partenerul sãu de destin. Iar în poemul nichitastãnescian doar în adânc subtext se poate presupune oarecare afinitate implicitã cu personajul mesopotamian, numele cãruia e pus de titlu, ºi cu fratele-mai-mult-ca-prietenul sãu Gilgameº, dat fiind cã, în ultimul pasaj, textul e ºi el ca ºi cum un imn virtual despre prietenia idealã: "Ieºi din cort, prietene, sã stãm faþã-n faþã,/ privindu-ne, sã tãcem împreunã, mereu întrebându-ne/ în sine celãlat dacã e,/ ºi cum pe sine însuºi se simte." Însã ultimile douã versuri sunt de un scepticism discret (oricum, moartea face ca prietenia sã nu dureze veºnic!), venind ºi ele în suprinzãtoare, abruptã deturnare de "bine ºi frumos" spre trist ºi adumbrit, cum se întâmplã de mai multe ori în poemele lui Stãnescu: "Joc de-a rostogolul, cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altundeva". E aici, în a ºaptea parte a poemului, un scepticism-ricoºeu, al doilea, de fapt, dupã cel din partea a IV-a în care, personalitatea-Nichita-Stãnescu, individualistul inevitabil - artistul nu poate fi altcumva - "polemizeazã" cu Sin-Leche-Uninni vrãjitorul, cel care a ºi povestit, peste veacuri, lumii despre Atoatevãzãtor (Ghilgameº), spunând - poetul nostru - cã: "o, prietene, asemenea fiind altcuiva,/ eu nu voi mai fi, cãci un lucru asemenea altuia nu existã./ Ceea ce e unic el însuºi se doare pe sine, mãsurând ca la toane,/ în munþi, trecerea timpului,/ ºtiindu-se singur,/ schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri".

Viata e o piesa de teatru,ce trebuie jucata la maxim!Asa ca nu ezitati sa profitati de ea!

adrianh

Însã meritã sã revenim asupra pilduitoarelor fapte de caritate ale lui Enkidu (la Stãnescu: Enghidu) care, dupã ce îmblânzi fiarele, se pomeni în mai mare dificultate când veni vorba (ºi timpul) sã-l îmblânzeascã pe regele Urukului, ce-i devenise frate de nedespãrþit. Astfel, la un moment dat, zicând cã le-a sosit ºi cedrilor sorocul de-a fi doborâþi, Ghilgameº loveºte cu securea în ei. "Pãdurea de cedri se cutremurã. Coperindu-ºi faþa cu palmele, Enkidu se prãbuºi la pãmânt.

- Ce faci tu, frate al meu?! Trup viu nenoroceºti. Eu simt miros de sânge. El e-asemeni sângelui de om, doar cã de altã culoare". Astfel, deja în primordialitatea civilizaþiei (floro-fauno) umane apare o idee extrem de importantã pe care, din secol în secol, din mileniu în mileniu, aveau s-o relanseze alþi ºi alþi poeþi ºi cugetãtori - ideea pãgubitorului antagonism dintre om ºi naturã. Pe strã-îndepãrtatele orizonturi ale acelor timpuri respectiva idee mi se aratã atât de grandioasã (ºi de perspicace!), încât nici nu mi se pare necesar a o coborî la deja atât de banalizata semnificaþie a noþiunii de "ecologie"; o idee de acum patru-cinci mii de ani ce spune mult mai mult decât 4-5 mii de tomuri de filosofie care aveau sã fie scrise ulterior... (Pe versantul opus, trona concepþia cã pânã ºi natura poate fi tratatã ca o... roabã, ca o slujnicã a împãrãþiei, o mare zeitate spunându-i lui Ghilgameº-regele cã: "Aduce-þi-vor þie biruri culmile ºi vãile toate".)

Diversitatea ºi perpetua actualitate a ideaþiei ciclului ghilgameºian îi/îºi confirmã cu prisosinþã validitatea universalã, având mereu ceva de comunicat, de dezvãluit, de sugerat, de "provocat", ca filosofie ºi artã. Deoarece capodopera-arhetip este intrinsec implicatã în sistemul dinamic al creaþiei umane propriu-zise, ca reþea în continuã desfãºurare/amplificare de opere interdependente. Lectura atentã, deci ºi competentã (care, de fapt, face a se subînþelege una din relecturile repetate) stimuleazã iar ºi iar, pe nou, meditaþia asupra creaþiei/artei ºi dicursului filosofic actual în raport cu izvoarele lor dintr-o depãrtare cronospaþialã, însã de-o... fabuloasã "învecinare nemijlocitã" (aproape... imediateþe!) spiritualã a viziunilor (pre-anticã, anticã ºi contemporanã) de o afinitate de netãgãduit ce confirmã indubitabila existenþã a unor constante ontologice transtemporale (în acest caz: transmilenare). Adicã, Epopeea lui Ghilgameº nu conþine/atestã epifania11 unei alte lumi, ci pe cea a unei lumi îndepãrtate care ne este, totuºi, atât de pe înþeles, deci - apropiatã.

1Ghilgameº - în sumerianã: Belga-mec, ce face posibilã (ºi) interpretarea de "strãbunul-erou", o alta fiind cea de "bãtrânul întinerit". Era considerat al cincilea rege din prima dinastie postdiluvianã (...ante-biblicã!), domninând în Uruk 127 de ani. Unii exegeþi presupun cã Ghilgameº ar fi fost un personaj real, domnia sa având loc în sec. XXVIII î. Hr.

2 Enkidu - "regele pãmântului" sau "regele ºesului".

3 Se crede cã, pe la mijlocul mileniului II î. Hr., versiunea akkadianã a poemului a fost prelucratã de vrãjitorul Sin-Leche-Unnini care ne-a lãsat ceva mai mult de 2 500 de versuri transcrise în sec. VII-VI î. Hr.

4 Cu 15 secole înaintea apariþiei Bibliei, poemul mesopotamian descrie potopul.

5 Iºar - zeiþã consideratã a fi stãpâna femininã a cerului, protectoarea dragostei ºi maternitãþii. Ea apare ºi ca o dintâie nuditate zeiascã în mitologie, reprezentatã completamente neînveºmântatã, uneori susþinându-ºi sânii cu palmele.

6 Humumba - creaturã mixtã, ceva între dragon ºi robot primitiv, dotat cu raze ucigaºe, mitul predestinându-l a supraveghea pãdurea de cedri. Era înarmurat cu ºapte platoºe grele, dar ºi mai sigur decât acestea îl protejau cele ºapte taine.

7 Ninsun - conform unei versiuni, mama, conform alteia - soþia lui Ghilgameº.

8 Dupã lupta cu Humumba care, preum se ºtie, era un robot ce emitea raze. Ce fel de naturã sã fi avut radiaþiile? Pentru cã, dupã confruntare, rãstimp de 12 zile, Enkidu e ruinat ºi rãpus de o boalã necunoscutã. Sã fi fost o contaminare radioactivã?

9 În eseul Fiziologia poeziei, Nichita Stãnescu revine la fraternitatea celor doi, scriind: "Când Ghilgameº urlã - A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei! el este salvat. Partea lui cea mai perisabila e salvatã. Urletul lui e nemuritor, pentru cã e înscris în cuvinte".

10 Nu este exclus ca, într-o altã versiune, din cele trei, Ghilgameº sã rosteascã anume fraza-moto în cauzã.

11 Aici, prin extensie, entropie în sensul de manifestare ºi percepere a esenþelor ºi semnificaþiilor unor "fenomene", teme, subiecte, idei etc.
Viata e o piesa de teatru,ce trebuie jucata la maxim!Asa ca nu ezitati sa profitati de ea!

LupinThe3rd

Din Epopeea lui GHILGAMES citire(partea care m-a fascinat cel mai mult cand am citit-o deschizand calea catre Decameron)  :evil::


Ghilgameº îi spuse vânãtorului:
- "Du-te, vânãtorule, ºi ia cu tine o curtezanã,
o fiicã a plãcerii. Când Enkidu îºi va aduce turma de fiare sãlbatice la adãpãtoare,31
curtezana sã-ºi lepede veºmintele,ca sã-ºi dezvãluie farmecele: cum o va vedea, se va apropia de ea. ªi turma de fiare sãlbatice, cu care a crescut în pustiu,de el se va înstrãina!"
Plecã vânãtorul, luând-o cu el ºi pe curtezanã,fiicã a plãcerii.
O pornirã la drum, urmându-ºi drept înainte calea, ºi ajunserã a treia zi la locul hotãrât. Vânãtorul ºi curtezana se aºezarã acolo ºi rãmaserã, pe marginea adãpãtoarei, o zi, douã zile rãmaserã. Sosi turma de fiare sãlbatice ºi începu sã se adape,sosirã dobitoacele apelor, cu care-iplãcea sã se aflelaolaltã;ºi el, Enkidu, cel nãscut pe tãrâmuri sãlbatice: iatã cã paºte iarbã, laolaltã cu gazelele, cu turma de fiare sãlbatice se îmbulzeºte la adãpãtoare, ºi inima-i dã ghes sã stea printre dobitoacele apelor. Fiica plãcerii îl vede, fiarã cu chip de om, bãrbat vânjos ºi crunt, care trãieºte în inima pustiului. - "Iatã-l, fiicã a plãcerii, dezvãluie-þi sânii, despoaie-te, farmecele sã-þi stãpâneascã. Nu te sfii, soarbe-i rãsuflarea; îndatã ce te va vedea, se va apropia de tine;leapãdã-þi veºmintele, ca trupu-i sã te-acopere, ºi aratã-i fiarei cu chip de om ce-nseamnã femeia. Turma lui de dobitoace, cu care a crescut în pustiu,de el se va înstrãina. Cãci pe tine te va învãlui în mângâieri dorinþa lui." Fiica plãcerii îºi dezvãlui sânii, se despuie, farmecele sã-i stãpâneascã; fãrã sfialã îi sorbi rãsuflarea, îºi lepãdã veºmintele ºi trupul lui o acoperi, îi arãtã astfel fiarei cu chip de om ce-nseamnã femeia, ºi dorinþa lui o învãlui în mângâieri. ªase zile ºi ºapte nopþi o stãpâni Enkidu pe fiica plãcerii. Când în sfârºit se saturã de plãcerea pe care i-o smulgea, vru sã se ducã la turma sa de fiare sãlbatice. Dar, vãzându-lpe Enkidu, gazelele o iau la fugã, fiarele sãlbatice se feresc de apropierea lui. Enkidu vru sã sarã, dar trupul îi era vlãguit, genunchii îi erau înþepeniþi, în timp ce turma sa de fiare sãlbatice se îndepãrta.
Enkidu se simte împuþinat, mersul nu-i mai ca altãdatã, în schimb mintea i s-a deºteptat, întorcându-se, se aºazã la picioarele curtezanei; îi priveºte chipul ºi se minuneazã de el, ºi ia aminte la spusele ei.
Curtezana îi spune lui Enkidu:
- "Eºti frumos, Enkidu; te-ai fãcut ca un zeu.
De ce rãtãceºti cu fiarele prin pustiu?
Vino, vino sã te duc în Urukul-cel-împrejmuitm, la templul cel sfânt, lãcaºul lui Anu ºi-al lui Iºtar, acolo unde este Ghilgameº, cel atotputernic,ºi care, asemeni unui taur, întrece în tãrie pe toþi oamenii!
Ea îi vorbea, ºi el îi sorbea cuvintele;dându-ºi seama, în sfârºit, de propria-i fiinþã,simþea nevoia unui prieten. Enkidu îi spuse curtezanei:
- "Vino, fiicã a plãcerii, du-mãla templul sfânt ºi luminos,la lãcaºul lui Anu ºi-al lui Iºtar, acolo unde este Ghilgameº, cel atotputernic, ºi care, asemeni unui taur, întrece în tãrie pe toþi oamenii, dar eu îl voi înfrunta

antoniu

continuata de"  CANTAREA CANTARILOR  " despre cea mai veche meserie din lume......