Criza financiara globala

[Arhanghelul]

Ma repet ... si din nou ma repet ... si inca odata ma repet ... si tot repet ...

Sunt un lash ... si mie frica sa va spun ...oare ... ???

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/germania-se-imprumuta-la-dobanzi-negative-pentru-doi-ani-169290.html

Daca dau un sfat ... poate fi interpretat ... ca ceva manipulatoriu / interesat ...

P.S. Fuga este sanatoasa  ... chiar daca este rusinoasa ... cateodata ... as zice mai multe ... dar este mai sanatos .... pentru mine sa fiu "rezervat/ponderat/prudent \ "
        Moise Guran ... a zis ceva de rubla, dolar ($), euro (€) ... altele aurite  ... argintate ...

P.S.S.  http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=13

________________________________________________________________________________________________________

http://www.biziday.ro/2012/06/08/isarescu-conspiratie-rothschild-si-alte-tag-uri/

Daca tot a aparut aceasta eroare/ setare pe server .... acest ultim mesaj (citat) sa ramana valabil ... cel anterior sa "dispara" ...

Multumesc

[elena78]

Cica aceasta criza nu a ajuns nici la jumatate..... Sursa aici: http://ro.stiri.yahoo.com/declara%C5%A3ia-care-sperie-o-lume-%C3%AEntreag%C4%83-ce-spune-065000475.html

,,cica  aceasta criza  nu a ajuns  nici la jumatate ,,...din cate se pare suntem de abia la inceput ..,,intunericul-raul ,,, trebuie inca sa soseasca......

[Tamerlan]

Am citit cu deosebit interes tot ce s-a scris pe acest thread şi aş dori, dacă nu vă este cu supărare, să îmi aduc şi eu o modestă contribuţie la acesta, încercând totodată şi o oarecare revitalizare a unui topic extraordinar de actual şi interesant.

Eu cred că toată această criză financiară globală, fie că este întreţinută sau nu, fie că este provocată sau nu, îşi are rădăcinile în faptul că întreaga societate se află sub influenţa unei paradigme, care nu îi foloseşte la nimic, dar pe care se încăpăţânează să o apere cu o ardoare demnă o cauză mai bună.

În acest prim post legat de această problemă mă voi referi la această paradigmă şi la modul în care oamenii se simt datori să o apere, chiar dacă este de-a dreptul imbecilă şi contrară scopurilor noastre ale fiecăruia în parte. Ştiu că oamenilor în general nu le place teoria, dar nu am ce vă face.  :-D Fără teorie... doar cu practica, am rămâne la stadiul de meşter sau maistru, iar problemele care îşi solicită o rezolvare acum sunt cu mult superioare acestor stadii. Mă rog... cine doreşte, poate rămâne la stadiul de "veşnic adaptabil" (practic te poţi adapta oricărui rahat care ţi se întâmplă).

Cuvântul "paradigmă" are o istorie aparte. Vechii greci îl foloseau ca să desemneze un arhetip sau un ideal. Mai târziu, cuvântul a dobândit un cu totul alt înţeles, care este folosit şi astăzi (principiu care distinge legăturile şi opoziţiile fundamentale între câteva noţiuni dominante cu funcţie de comandă şi control al gândirii).
Thomas Kuhn, în cartea sa "Structura revoluţiilor ştiinţifice", arată că ştiinţa nu progresează într-un mod pe care-l considerăm obişnuit, acela de a trece de la un adevăr restrâns, la un adevăr mai larg, mai cuprinzător, ci rămâne fixată, dependentă de o anumită dogmă sau reprezentare - o paradigmă - la care se renunţă cu mare dificultate, iar atunci când acest lucru are loc este imediat înlocuită cu o altă paradigmă.
Astfel, sistemul lui Copernic (în care soarele este centrul universului) a detronat sistemul lui Ptolemeu (în care Pământul era în centru), iar fizica clasică a lui Newton a fost înlocuită cu fizica cuantică şi relativistă. Ştiinţa trece prin perioade de conservatorism (numite "normale") care alternează cu perioade de revoluţie.
Chiar dacă, Thomas Kuhn s-a referit la paradigme din prisma filosofiei ştiinţei, descoperirile sale au un caracter general, aplicându-se deopotrivă paradigmelor sociale, politice sau culturale.

Principala problemă legată de schimbarea a paradigmei este aceea că cei mai ardenţi suporteri ai acestei paradigme sunt atât de dependenţi de ea încât nici măcar nu îşi dau seama că se află cu totul în ea. Paradigma a devenit lumea lor virtuală. Ei nu trăiesc în lumea reală, ci explică totul doar prin paradigma pe care au ridicat-o la rang de zeu atotputernic. Despărţirea nu este o opţiune, pentru că ar fi prea dureroasă, mai ales când devine o chestiune de identitate. De aceea, aceşti suporteri ai paradigmei consideră că propria lor supravieţuire individuală este absolut dependentă de supravieţuirea paradigmei, şi vor manipula, vor controla societatea pentru a preveni ieşirea culturii sau a cadrului social din limitele paradigmei de care ei depind, ignorând şi suprimând tentativele de a face publice anomaliile care ar detrona paradigma. Aceştia vor spune că anomaliile apărute sunt, de fapt, percepţii personale înşelătoare ale unor oameni anormali (care ies din tiparul considerat "normal"), pentru a intimida populaţia şi a o convinge (prin frică - că doar cine vrea să fie numit "anormal"?) să rămână în acest program de control al paradigmei.

La ora actuală societatea şi civilizaţia umană se confruntă cu următoarea problemă de fond. Restul sunt doar sub-probleme care derivă din aceasta. Să ne imaginam, de exemplu, o paradigmă care ne descrie ca fiinţe libere, evoluând în timp, spaţiu şi materie graţie puterilor conştiinţei, fără să fim constrânşi de nevoia de bani sau preocupaţi de goana pentru putere sau control. Să ne mai imaginăm o paradigmă care ne acordă respect pentru cine suntem cu adevărat, care tratează fiinţele umane, de altfel toate fiinţele, drept comori ale universului şi prin urmare acordă prioritate educării şi dezvoltării potenţialului uman. In lumea de azi, în care oamenii sunt mărfuri posedabile, exploatabile şi controlabile şi utile în măsura în care deţin sau generează capital, astfel de modele par să frizeze absurdul. Eliberarea înseamnă să devenim ceea ce suntem în contextul cel mai larg, nu să fim confinaţi (constrânşi) în modele nedemne de noi. Este libertatea de a trăi dinlăuntru spre lumea exterioară, să fim ghidaţi de ceea ce suntem în forul nostru interior, esenţial, în loc să ne irosim vieţile în tribulaţii familiale, financiare, religioase. Dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, sau între noi, ca fiinţe libere şi măreţe, nu este pentru că ne lipseşte acest potenţial, ci mai curând pentru că paradigma pe care cultura noastră ne-o toarnă în spirit nu este pe măsura esenţei noastre. Din această încercare ieşim tensionaţi, avari, anxioşi şi insaţiabili pentru că simţim că valorăm mai mult, şi că paradigma culturală nu are loc pentru noi. Paradigma nu este capabilă să ne recunoască valoarea înnăscută şi ne tratează drept obiecte bune de subjugat – obiecte care trebuie silite să facă parte din sisteme, care ne violează prin chiar structurile noastre intime, demnitatea şi potenţialul.
Fiind născuţi într-o anumită cultură, nu ne rămâne decât să fim subjugaţi: copiii nu au de ales decât să se supună. Astfel, ne adaptăm conformându-ne. Ne conformăm sistemelor sociale adoptând roluri corespunzătoare acestora, restrângându-ne pentru a ne conforma ordinii culturale oficiale. Devenim nişte creaturi angajate în competiţie, nesigure, obediente, decerebrate, desprinse de suflet, fiinţe de care sistemul social are nevoie. Dacă nu ne conformăm, atunci n-ar mai exista sisteme sociale care să se insinueze în noi şi să ne controleze comportamentul care, spune paradigma, trebuie să fie obedient pentru a se asigura ordinea socială.
Totuşi, în loc să asigure ordinea socială, paradigma generează violenţă şi suferinţă – imagini pe care le urmărim zilnic la ştiri şi trăiri cum sunt stresul, anxietatea, depresia, mândrie de sine exacerbată sau chiar ura faţă de propria persoană. Aceste imagini şi trăiri nu spun nimic despre care alte paradigme ar putea servi mai bine fiinţele umane sau cine am putea deveni dacă am apela la modele mai puţin restrictive. Ele, imaginile şi trăirile pomenite mai sus, ne furnizează feed-back-ul despre paradigma culturală în care trăim.

Dar, uitând de paradigmă, suferinţa legată de cultură nu o considerăm ca fiind legată de paradigmă. Pentru că nu urmărim suferinţele personale şi sociale în amonte, până la nivelul paradigmei culturale, ratăm astfel ocazia de a o înlocui. In schimb, păstrăm paradigma crezând că oamenii trebuie să fie, fatalmente, viciaţi. Acceptând paradigma culturală, care exclude ce este mai valoros în noi şi în raport cu noi, ne privim în oglinda pe care sistemele sociale ne-o aşează în faţă: o oglindă pentru formă, pentru atribute exterioare. Astfel, opţiunile noastre pentru alte paradigme rămân neexplorate.

Deci acesta este contextul extrem de larg în care ne zbatem. Într-un post viitor, cu voia dvs., vom coborî şi cu picioarele pe pământ pentru a analiza câteva aspecte mai puţin luate în considerare ale sistemului socio-economic în care trăim.

[Tamerlan]

încă o chestiune foarte importantă pe care am uitat să o amintesc în postul anterior.

Practic toată lumea poate constata astăzi că paradigma actuală se bazează pe un sistem de control şi dominaţie (care este de natură conceptuală, mentală) care ne invadează insidios instituţiile culturale, şi care are la bază frica de anarhie. Dacă cineva (oricine) - o autoritate sau o putere superioară nouă - nu ne controlează, nu ne supraveghează, nu ne domină, noi credem că societatea va cădea în haos total. Aşa suntem învăţaţi să credem.
Dar cine îi controlează pe aceşti manipulatori?  :-( Ce fel de ordine au ei în minte atunci când ne controlează?  :martiansmile: Este o ordine care creează armonie socială şi ne face fericiţi? Oare?  :? Sau această ordine impusă insidios creează războaie, supunere oarbă, moarte interioara şi sufletească, nedreptăţi, dependenţă de medicamente şi "alimente", exploatare economică, cinism, stres cronic, şi nefericire?

Ne controlăm pe copii de dimineaţă până seara cu premii şi pedepse, şi apoi să ne mirăm de ce au devenit manipulatori egoişti: "Eu cu ce mă aleg? Mie ce-mi iese la faza asta?" sau "Bine că nu am fost prins!" Exact aşa am fost şi noi educaţi prin metodele "clasice", "normale", folosite la şcoală şi acasă. Exact aşa gândim şi noi.
Iar dacă oamenii au crescut obsedaţi de a fi mai puternici decât alţii, dacă toată viaţa urmăresc să ajunga în acel punct din vârf de unde să-i poata controla pe toţi ceilalţi, acolo unde să decidă ei înşişi pe cine pedepsesc şi pe cine premiază, atunci de ce să ne mai mirăm? Situaţia actuală este extensia logică a paradigmei noastre culturale.
Cu alte cuvinte se pune legitima întrebare: cultura, societatea noastră este oare construită pe o paradigmă care lucrează pentru noi aşa cum trebuie? Oare actuala paradigmă ne serveste aşa cum trebuie? Adică această filozofie consensuală (de consens obţinum prin vot) pe care o îmbrăţişăm (adesea, fără să ştim) ne ajută să definim instituţiile pentru a ne servi nouă, sau noi suntem doar servitori ai unui sistem care ne "abureşte" minţile, care ne consumă energiile inutil, şi care ne transformă treptat (dar sigur) în oameni cum nu am dorit niciodată să fim?

[Xanadron]

Foarte bine argumentate, desi nu chiar strict ontopic :wink: postarile tale, Tamerlan!
Care demonstreaza, in contrast cu aia de mai sus - daca mai era nevoie - exact ce afirmam acum 30 de minute (cit de amestecate si-n contrast uneori terifiant de "maturizare" sint sufletele traitorilor din zona asta a "planetei-inchisoare Terra"). :|

Ceva mai ontopic acum, pe scurt: ramin in continuare la parerea ca hiba consta-n sistemul financiar actual, bazat nu doar pe camata (asta se vede "din avion"), ci si pe crearea de bani "out of thin air" (din nimic). Resursa rezervata evident doar bancherilor :evil:

Bancheri care deschid sau inchid cum vrea muschiu' lor robinetul monetizarii sau demonetizarii unor... abstractiuni electronice-n definitiv (fiindca banii chiar asta au devenit preponderent in ultima vreme: gigabiti de memorie "activati" la cheremul cui trebuie, care-si trag spuza de pe turta fara sa fie vreodata acuzati de ceva ilegal... ba-s chiar ajutati sa-si revina financiar, dupa ce se joaca cu soarta  multimilor - v. "bailout-urile" recente, criminale efectiv in opinia mea). :x

Clar deci ca mangleala asta planetara se face-n gashca, fara politica / legislativ / justitie / armata / politie / biserica / servicii secrete / corporatii (toate, profund imorale-n demonocratia :evil: actuala) fiind imposibila.
Dupa cum la fel de imposibila ar fi deturnarea fluxurilor de bani ai sclavilor moderni azvirliti in crize clar regizate (banii = munca in definitiv) spre "Black Projects". :ufo:
Proiecte Negre niciodata derulate-n slujba celor multi. Ba chiar dimpotriva.

P.S. Nu mai revin insa oricum pe temele astea, din simplul motiv ca ma deprima o senzatie de neputintza. :|

[Tamerlan]

Foarte bine argumentate, desi nu chiar strict ontopic :wink: postarile tale, Tamerlan!

Mulţumesc, pentru aprecieri.  :wink:
Ce am scris, nu pare a fi chiar on-topic, pentru că (după cum spuneam în postul anterior): nu urmărim suferinţele personale şi sociale în amonte, până la nivelul paradigmei culturale, [şi] ratăm astfel ocazia de a o înlocui.

Ceva mai ontopic acum, pe scurt: ramin in continuare la parerea ca hiba consta-n sistemul financiar actual, bazat nu doar pe camata (asta se vede "din avion"), ci si pe crearea de bani "out of thin air" (din nimic). Resursa rezervata evident doar bancherilor :evil:

Acum vreo câţiva ani mă apucasem să scriu o lucrare "grandioasă" ( :roll:) tocmai despre acest subiect, însă nu am mai terminat-o, pentru că oricum nu interesează pe nimeni. Toţi cei cu care am discutat, ajungeau în final la o replică de genul: "Da... aşa este! Sunt nişte nenorociţi (fie că sunt bubulii, reptilienii, extratereştri, MGs sau alte arătări de genul acesta  :-D), dar nu avem ce să facem. Eu am rate de plătit la bancă... trebuie să ţin de serviciu... nu am timp de tâmpenii din astea!". Nimeni nu înţelege că, practic, problema nu este că fiecare din noi "avem probleme", ci faptul că aceste probleme sunt create artificial pentru a nu ne lăsa timpul, spaţiul şi energia de alupta contra cauzelor lor reale.
Revenind, la sistemul financiar, poate într-un post viitor voi posta aici un extras din acea lucrare pe care o începusem atunci, în care făceam o mică istorie a acestuia. Sistemul acesta nu s-a legiferat brusc - devenind o parte integrantă a realităţii de zi cu zi, şi asupra căruia nici nu ne mai punem întrebări - ci, el s-a insinuat treptat-treptat, cu paşi mici de-a lungul istoriei umanităţii.

Bancheri care deschid sau inchid cum vrea muschiu' lor robinetul monetizarii sau demonetizarii unor... abstractiuni electronice-n definitiv (fiindca banii chiar asta au devenit preponderent in ultima vreme: gigabiti de memorie "activati" la cheremul cui trebuie, care-si trag spuza de pe turta fara sa fie vreodata acuzati de ceva ilegal... ba-s chiar ajutati sa-si revina financiar, dupa ce se joaca cu soarta  multimilor - v. "bailout-urile" recente, criminale efectiv in opinia mea). :x

Clar deci ca mangleala asta planetara se face-n gashca, fara politica / legislativ / justitie / armata / politie / biserica / servicii secrete / corporatii (toate, profund imorale-n demonocratia :evil: actuala) fiind imposibila.
Dupa cum la fel de imposibila ar fi deturnarea fluxurilor de bani ai sclavilor moderni azvirliti in crize clar regizate (banii = munca in definitiv) spre "Black Projects". :ufo:
Proiecte Negre niciodata derulate-n slujba celor multi. Ba chiar dimpotriva.

Aici mi-ai ridicat o minge la fileu ( 8-) ), pentru că, aici avem de-a face cu un aspect mai puţin sesizat de omul obişnuit. Civilizaţia actuală a generat deasupra turmei o supra-structură de putere în vederea mânării acesteia, denumită în mod generic Stat. În fond, o gaşcă de vampiri care desangvinizează zilnic şi conform unui program bine stabilit, "bietele mioare" ocupate cu "problemele de zi cu zi". Oamenii obişnuiţi au senzaţia că ierarhiile formale de orice tip, culminând cu Statul naţional sau cu structurile supra-naţionale s-au impus în mod logic şi firesc, şi că ele reprezintă chiar voinţa celor conduşi. Nimic mai fals. Poate că iniţial aşa a fost. În orice societate liberă, elitele se compun din câţiva indivizi, care dobândesc acest statut pe bază de merit. Graţie averii, înţelepciunii şi curajului lor, ei posedă o autoritate naturală, opiniile şi judecăţile lor bucurându-se, în ochii celorlalţi, de un respect larg împărtăşit. Mai mult, datorită căsătoriilor selective şi funcţionării legilor de moştenire civilă şi genetică, este probabil ca autoritatea naturală să se perpetueze de la o generaţie la alta în aceleaşi familii. De aceea, sarcina soluţionării conflictelor şi a neînţelegerilor va fi încredinţată, de persoanele aflate în dispută, capilor acestor familii, a căror reputaţie se întemeiază pe un lung şir de performanţe superioare, pe clarviziunea şi pe conduita lor personală exemplară. Apariţia endogenă a statului monarhic – spre deosebire de cea exogenă, bazată pe cucerire – este produsul acestor elite naturale, micul pas decisiv necesar pentru apariţia sa fiind monopolizarea funcţiei de judecător şi arbitru al conflictelor. Aceasta s-a petrecut îndată ce un singur membru al elitelor naturale recunoscute voluntar a reuşit, în ciuda opoziţiei rivalilor săi, să impună rezolvarea tuturor conflictelor dintr-un anumit teritoriu exclusiv de către el. Părţile conflictuale pierdeau astfel posibilitatea de a mai alege un alt judecător sau arbitru. (Notă: în societăţile arhaice (cu accent pe vechile forme de organizare ale tracilor/dacilor/geţilor), "tribunalul" satului sau al tribului era constituit dintr-un "sfat al bătrânilor" care aplica Legea strămoşească) Din clipa când un singur membru al elitei naturale a reuşit să monopolizeze funcţia de judecător şi arbitru al conflictelor, dreptul şi asigurarea respectării legii au devenit mai costisitoare. În loc de a mai fi oferite gratuit sau în schimbul unor sume achitate voluntar, finanţarea lor a început să se facă prin taxe obligatorii. Simultan, calitatea dreptului s-a deteriorat. În loc de a mai respecta, prin aplicarea fără excepţie a principiilor universale şi imuabile ale dreptăţii (Legea Strămoşească), vechile pravile întemeiate pe proprietatea privată şi pe drepturile inalienabile ale individului, un judecător monopolist, scutit de pericolul de a-şi pierde "clienţii" prin abandonarea imparţialităţii, va ajunge să pervertească sistematic dreptul în propriul său folos. Avem de-a face cu zorile organizării statale... care s-a perpetuat până azi în forme din ce în cei obscure şi mai lipsite de transparenţă, fundamentate pe nişte idei asupra cărora puţini oameni mai au răgazul să zăbovească.

P.S. Nu mai revin insa oricum pe temele astea, din simplul motiv ca ma deprima o senzatie de neputintza. :|

Te înţeleg perfect.  :oops: În ultimul an am încercat şi eu - tâmpenie de om credul şi naiv!  :-D :-D :-D - să mă implic în politică.  :lol: Am ajuns să fiu dat afară şi bătut cu pietre, chiar de cei pe care mă chinuiam să-i apăr. Nu îţi vine să crezi cât de manipulată în însăşi fibra ei este această gloată mânată de colo-colo de o mână de "oameni" ( :martiansmile:) care ştiu extrem de bine cum, când şi pe ce butoane să apese pentru a le struni mişcarea. Ciudat experiment am putut să fac pe mine...  :-o
Total off-topic de această dată...  :-D Să ştiii că mai avem o şansă. Am văzut la lucru, "capacitatea" şi "inteligenţa" acestor oameni puternici, care fac parte din structurile acestea oculte de putere. Rar mi-a fost dat să văd o lipsă mai mică de viziune şi de inteligenţă pragmatică. Deci nu că avem o şansă... este practic imposibil ca ei să reuşească complet.  :wink:

[mr]

Tamerlan, ma bucur ca ai venit printre noi!
Iti inteleg perfect punctul de vedere si poate de aceea imi permit sa-ti sugerez sa nu te opresti doar la aceste concluzii foarte pertinente la care ai ajuns in ceea ce priveste sistemul. Senzatia de neputinta este cat se poate de fireasca si ea trebuie sa produca in tine o reconfigurare a perceptiei care o ai despre lumea in care traiesti si, mai ales, o redefinire a scopurilor pentru care ai venit aici.

Senzatia de neputinta este doar o prima etapa. Si pentru ca viata nu se opreste aici trebuie sa gasesti alte motivatii (poate cele reale) de a continua sa-ti pui in valoare bunul simt si buna intentie cu care esti dotat. Acestea nu trebuiesc pierdute sub nici o forma, chiar daca par ineficiente la un moment dat.

E mai greu pentru cei care sunt nevoiti sa traiasca in doua lumi simultan. Criza financiara globala apartine uneia din ele. Cea cu care nu poti sa relationezi la nivelul bun simtului prea mult. E ca apa cu uleiul. Dar o poti influienta indirect, in timp, pe alte planuri. Si aceste planuri trebuie sa le identifici si sa le descoperi singur, folosindu-te de tine insuti si de indiciile din "teren".
Contextul acela de vorbea Xanadron pe alt topic chiar exista...

[Tamerlan]

Ceea ce am promis... Extras din acea lucrare pe care am scris-o cu vreo doi ani în urmă.

Scurtă istorie neconvenţională a sistemului bancar - Ep. 1

O importantă caracteristică a economiei aşa cum o cunoaştem astăzi o constituie banii. Această remarcabilă invenţie a umanităţii a permis atât dezvoltarea cât şi decăderea unor imperii, în funcţie de modalitatea în care au fost manipulaţi de către cei care i-au creat. Pentru a înţelege mai bine funcţia şi rolul acestei invenţii remarcabile se cuvine a-i analiza pe scurt istoria.
Banii aşa cum îi cunoaştem noi astăzi sub forma monezilor, a bancnotelor şi mai nou, sub formă electronică au suferit mai multe transformări de-a lungul istoriei.

Iniţial dezvoltarea comunităţilor umane a condus la primele schimburi comerciale între acestea. La început acestea se desfăşurau sub forma trocului: grânele erau schimbate pe metale, animalele pe fructe şi legume şi aşa mai departe. Dezvoltarea economică şi intensificarea acestor schimburi comerciale au acţionat cu presiune pentru schimbarea acestei forme greoaie de schimb economic. La un moment dat a devenit dificil de cuantificat valoarea mărfurilor, iar corespondenţa dintre mărfuri diferite a devenit tot mai greu de efectuat pe măsură ce astea s-au diversificat. Poate că iniţial se realizase corespondenţa că doi bolovani de sare de mărimea capului unui copil se pot schimba pe 10 grămezi de mere, fiecare conţinând 10 bucăţi, dar pe măsură ce ambii comercianţi au început să-şi diversifice sortimentele de mărfuri supuse schimbului, astfel de corespondenţe au devenit din ce în ce mai multe şi mai greu de stabilit.

Astfel, în mod logic şi firesc s-a simţit nevoia de a crea un etalon al valorii mărfurilor. Valoarea ambelor mărfuri supuse schimbului era transformată iniţial cu ajutorul etalonului, observându-se eventualele diferenţe şi corespondenţe, ceea ce a contribuit la facilitarea acestor schimburi economice. Ca etaloane de valoare, iniţial s-au folosit diverse obiecte, printre care amintim orezul în China, dinţii de căţel în Noua Guinee, scoici, bucăţi de cuarţ, discuri de metal (în Tibet) sau discuri de piatră în insula Yap, bucăţi de metal (în special argint), etc. De aici până la următorul nivel al comerţului nu a mai fost decât un pas. Aceste obiecte etalon au ajuns să fie ele însele folosite ca mijloc de schimb între diversele comunităţi.

De exemplu, ne putem imagina un negustor preistoric – să-i spunem A – mergând în satul vecin pentru achiziţionarea unor fructe de la negustorul B, având la el un săculeţ plin cu scoici. Negustorul corespondent B din satul vecin, după vânzarea fructelor şi după primirea scoicilor mergea în alt sat – cu scoicile primite de la negustorul A – pentru achiziţionarea  de grâu. Şi aşa mai departe. Însă, după cum am văzut în capitolul II, omul – fiinţă înzestrată cu raţiune – a căutat întotdeauna (datorită laturii sale hedonistice) să îşi atingă scopurile prin minimizarea efortului. De aceea, ne putem imagina în continuarea poveştii noastre cu cei doi negustori preistorici, că negustorul B, un tip inteligent şi imaginativ, a observat că pentru a se hrăni are nevoie de grâne. Pentru acestea el trebuia să plătească cu un săculeţ de scoici. Aceste scoici erau obţinute de la negustorul A din satul vecin prin vânzarea fructelor culese din copacii din vecinătate. Dar cum urcatul în copac nu este un lucru facil, fiind chiar riscant pe alocuri, acesta s-a văzut în situaţia de a căuta altă metodă de obţinere a scoicilor atât de necesare pentru achiziţionarea grânelor. Astfel, pentru obţinerea grânelor mult visate, un simplu drum până la plajă şi umplerea unui săculeţ cu scoici s-a dovedit a fi mult mai eficient pentru B decât urcatul în 30 de copaci şi adunatul fructelor. Iniţial probabil doar câţiva ,,întreprinzători" utilizau această metodă, dar datorită eficienţei sale şi poate a lăcomiei celor care o foloseau în mod abuziv, până la inflaţia de scoici sau de discuri de piatră nu a mai fost decât un singur pas. Toată lumea s-a trezit cu saci întregi plini de scoici, dar fără niciun produs comestibil în colibă. Inflaţia preistorică.

Cum dezvoltarea schimburilor comerciale luase deja un avânt considerabil, revenirea la vechiul troc se dovedea imposibilă. Aşa că, era absolut necesară crearea unui etalon care să nu mai poată fi atât de uşor de falsificat. Astfel au apărut banii sub forma monezilor din metale preţioase. Aceste metale aveau ca avantaj principal: raritatea, ceea ce constituia un impediment serios în procesul de falsificare.

Banii – în forma aproximativă pe care o cunoaştem astăzi – sunt atestaţi arheologic pentru prima dată în jurul secolului 6 î.H. în provincia Lidia din Asia Mică. Această regiune era în aceea perioadă un centru important al comerţului şi industriei. Valoarea acestor bani era dată de metalul din care erau fabricaţi, pe principiul: un metal mai rar, o valoare mai mare. Treptat, banii sub această formă şi-au dovedit eficienţa şi s-au răspindit rapid şi în alte regiuni dezvoltate în plan economic ale lumii. Încet-încet, regii, împăraţii, aristocraţii, oraşele stat, şi diverse alte instituţii au început să işi creeze proprii bani cu un semn distinctiv (o efigie), ca un certificat care atesta valoarea monedei metalice.

La început monezile aveau o compoziţie metalică foarte stabilă. Ca exemplu, drahma folosită de oraşul stat Atena în sec. 6 î.H, şi-a menţinut constant conţinutul de metal la 65-67 de grame de argint pur. Arheologii şi istoricii au putut determina perioadele de înforire sau de decădere economică şi prin studierea compoziţiei acestor monede. O compoziţie constantă a monedelor denotând o economie infloritoare.

Totuşi, în unele locuri şi vremuri, întocmai precum şmecherul negustor preistoric B, forurile conducătoare regionale pentru a-şi spori profitul, pentru a subvenţiona războaie, pentru a obţine mai multe cu un efort mai mic, etc. reduceau conţinutul de metal preţios al monezilor. Moneda arăta identic, efigia era aceeaşi, dar valoarea ei intrinsecă scădea. Oamenii de rând care o foloseau nu aveau nici cea mai mică idee despre acest lucru, deoarece metodele de identificare a compoziţiei chimice au fost puse la dispoziţie abia peste secole sau milenii. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, dar sub o altă formă mult mai subtilă şi mai elevată. În fond este vorba tot de o falsificare a monedei, dar efectuată cu ştirea şi sub aripa elitei conducătoare. Problema principală este aceea a ,,diluării" valorii banului prin această falsificare. Banul devine din ce în ce mai diluat, dar de întreaga lui putere de cumpărare iniţială beneficiază cei care îl introduc în economia reală. Oamenii de rând – participanţii activi în economia reală, cei care produc bunuri, comercializează mărfuri reale sau servicii – beneficiază doar de valoarea ,,diluată" a banului falsificat astfel.

Pentru a înţelege mai bine să revenim la exemplul simplist al unei cetăţi antice. Elita conducătoare a cetăţii – pentru a facilita schimburile economice – pune la dispoziţia comunităţii o cantitate de 1000 de kg de aur sub forma unor monezi. În schimbul acestora comunitatea îi construieşte un palat, îi oferă provizii, mobilă, sclavi, etc. Să presupunem de dragul demonstraţiei că din cele 1000 de kg de aur se produc un milion de dinari (un gram fiecare), iar valoarea totală a bunurilor şi serviciilor vehiculate în economia cetăţii este de exact 1 milion de dinari. În acest moment practic nu avem inflaţie deloc. O producţie sporită a măslinelor în acel an va conduce automat la o scădere a preţului acestora. O lipsă a unui produs similar va conduce la o creştere a preţului acestuia. Apariţia unui produs sau serviciu nou în economia cetăţii, va fi rezolvată fie prin introducerea de către suveran în circulaţie a unei cantităţi suplimentare de monede (,,cumpărarea acestuia şi oferirea lui înapoi gratuit cetăţii"), fie prin mijlocirea mecanismelor inerente ale pieţei. Prin cerere şi ofertă preţul tuturor  bunurilor şi serviciilor sunt renegociate, astfel încât noului bun sau produs introdus în economie să-i fie alocată o cotă parte din milionul de dinari iniţial. Evident aceasta ar fi tipul de economie ideal. Să vedem însă ce se întâmplă atunci când elita conducătoare trişează. Presupunem că suveranul doreşte mult mai multe. Îşi doreşte o armată ca să jefuiască de aur alţi vecini, îşi doreşte distracţii mai scumpe, sclavi mai mulţi, mâncăruri mai alese. Presupunem de asemenea că poporul este dispus să îi ofere toate acestea, dar pentru 2000000 de dinari. Omul de rând are un dinar şi ştie foarte clar că el îşi cumpără o găină cu această monedă. În schimbul sacrificiului cerut de suveran el doreşte acum două găini, de aici rezultând noua solicitare de 2 milioane. Dar suveranul are în vistierie tot 1000 de kg. Şi atunci apelează la un subterfugiu: bate monezi mai micuţe şi mai subţiri astfel încât fiecare dinar să cântărească acum 0,5 grame. Din aceeaşi cantitate de aur rezultă de această dată 2 milioane de dinari. În acest caz, suveranul beneficiază de întreaga putere de cumpărare a dinarilor (primeşte ceea ce s-a înţeles cu poporul), iar problemele apar în jos în cadrul piramidei sociale. Oamenii de rând observă că numărul găinilor a rămas constant, dar numărul celor care au un dinar şi vor să le cumpere este dublu. Dilemă a pieţei care are o rezolvare simplă: preţul găinii devine imediat 2 dinari. La sfârşit avem următoarea situaţie: suveranul a pus la dispoziţia poporului aceeaşi cantitate de 1000 de kg de aur şi a primit dublu din cât i se cuvenea. Cel care cu un dinar îşi cumpăra înainte o găină, acum are doi dinari din care îşi poate cumpăra... da! Aţi ghicit!... tot o găină. Evident într-o economie mică în care numărul de produse şi servicii se poate vedea şi estima cu ochiul liber, acest lucru nu ar fi posibil, deoarece oamenii ar observa imediat şmecheria. Dar într-o economie mare cu o multitudine de actori participanţi, cu o multitudine de produse, mărfuri şi servicii, acest lucru este infinit mai greu de remarcat. Omul de rând doar observă că o dată cu trecerea vremii, munceşte din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura exact aceleaşi lucruri sau poate chiar mai puţine, pe care ieri şi le asigura mult mai uşor. Putem să mergem mai departe cu mica noastră povestioară şi să presupunem că suveranul cetăţii îşi doreşte şi mai multe lucruri în anul următor. Experienţa de anul trecut îi spune că poate beneficia de valoarea reală a unui dinar cântărind 1 gram, introducând doar 100 de mg de aur în cadrul monezii respective, cantitate necesară doar poleirii unei monede din fier. Evident diluarea respectivă a monezii este resimţită doar în jos pe scara socială, nu de către elita conducătoare care îi ,,lansează" pe piaţă care beneficiază de întreaga lor putere de cumpărare. De fiecare dată când un rege aruncă pe piaţă mai multă monedă decât este necesar, apare fenomenul de inflaţie. Acest lucru s-a întâmplat în cazul împăratului Nero al Romei, în timpul căruia a avut loc prima perioadă inflaţionistă atestată istoric. Aceste mecanisme rudimentare de manipulare a monezii au fost folosite de-a lungul istoriei şi s-au perpetuat până în zile noastre în forme de o subtilitate şi un rafinament desăvârşit.

(va urma)  :wink:

[Xanadron]

Foarte interesant studiul tau "neconventional" :-o - serios vorbesc.
Revin oricum cu comentarii, imediat cum imi fac timp.

Doar o scurta recomandare amicala deocamdata: incearca sa imparti textul in paragrafe de dimensiuni acceptabile separate prin spatii pe verticala, ca sa fie mai usor de citit - si, evident, de inteles. :wink:

[Xanadron]

Uite unde-s banii Elitei :evil: (intre 13 si 20 TRILIOANE lire sterline, dupa un investigator din mass-media mainstream, nu alternativa):

http://www.guardian.co.uk/business/2012/jul/21/global-elite-tax-offshore-economy

Intreresant e ca doar cca. 92.000 persoane (adica mai putin de 0,001% din populatia Terrei) detine resursele astea inimaginabile bine protejate in Elvetia, Luxemburg, Monte Carlo sau alte "paradisuri fiscale".
Lasind la o parte averile si mai mari "la vedere", asa-zis legal detinute in cadrul unui Sistem care (parerea mea) nu mai poate fi distrus.

Iar fraierii "turmei" platesc taxe en-gros, traiesc putin (dar prost :-D) si-s supusi masurilor de austeritate cica.

[mr]

Si mai zice targul ca nu exista conspiratie importriva omului, in general.
Din tot ce inseamna circulatia banului a disparut esenta in spiritul careia a fost creeat schimbul: echitatea.
Nu se judeca dupa aceeasi masura. Nu se vrea ca omul sa aiba asigurat un minim de subzistenta. Se vrea ca omul sa se chinuie sa traiasca si sa fie supus.
De aici rezida conspiratia.

In rest, chiar se vrea un apogeu al agoniei economice (ptr omul de rand, nu ptr corporatii) iar mesaje care prevestesc Noua Ordine Mondiala dupa modelul lor curg pe toate canalele media. Profetirea prabusirii economiei globale atrage de la sine un lant intreg de prabusiri care pot conduce cu usurinta la o criza umana. Dar asta se vrea:

"În acel moment, vom termina de mers pe drumul robiei (aluzie la titlul lucrării "The Road to Serfdom" de economistul austriac Friedrich von Hayek, n.r.). Vom deveni un stat totalitar, dirijat de la centru, un stat polițienesc, unde drepturile constituționale vor fi aruncate pe fereastră. Și tot ce poți face ca american este să pleci", spune Schiff, care precizează că "s-ar putea să avem o revoluție violentă în viitor, iar copiii sau nepoții noștri s-ar putea să fie nevoiți să se lupte pentru libertatea lor".
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/sfarsitul-capitalismului-in-america-copiii-nostri-vor-trebui-sa-duca-o-revolutie-violenta.html

In vremurile astea, a spune ca prioritate are calitatea vietii omului in fata economiei/materiei este o blasfemie si este tratata ca atare.
Economia o vor tine asa cat doresc pentru ca ei nu sunt afectati de calitatea proasta vietilor proprii. Parerea mea este ca asteapta momentul oportun sa declanseze nebunia. Poate dublata si de un razbel iscat, asa cum ne-au obisnuit, din senin.

[Tamerlan]

Încerc să ţin seama de sfaturile colegului Xanadron şi să adopt o metodă de afişare mai lizibilă şi mai puţin obositoare. Sper să fie în regulă, mai ales că voi scurta dimensiunea episoadelor pentru a nu plictisi "auditoriul".  :wink:

Scurtă istorie neconvenţională a sistemului bancar - Ep. 2

Revenind la istoria banilor, trebuie să remarcăm – ca un capitol remarcabil al acesteia – şi momentul trecerii la moneda de hârtie sau bancnote.

Pentru prima dată, acest tip de bani a fost folosit în China în timpul împăratului Hien Tsung, din dinastia Tang, în sec. 9 d.H. datorită unei penurii mari de cupru care afectase imperiul. Aceşti bani emişi de autorităţi îşi păstrau valoarea constantă în tot imperiul, micşorându-se astfel nevoia de a transporta argintul sau alte metale grele. Din 1032 provine prima atestare documentară a emisiunilor de bani de către bănci particulare din China. Banii din hârtie au rezistat de-a lungul istoriei acestui stat până în 1455, când brusc nu mai sunt atestaţi documentar, după o serie de episoade inflaţioniste şi reforme financiare succesive.

În Occident, după ce cruciadele (1095-1270) au stimulat reapariţia sistemului bancar, bancnotele şi-au făcut intrarea ceva mai târziu, datorită dogmei religioase care s-a opus creării unui sistem bancar, luptând împotriva cametei în general. Însă, în anul 1403, Lorenzo di Antonio Ridolfi – cunoscut jurist şi teolog florentin – câştigă un caz care conduce la schimbarea dogmei creştine, determinând legalizarea împrumutului cu dobândă către guvernul Florenţei. Imediat după acest succes al bancherilor, în republica vecină Genoa, în 1407, apare banca Ufficio di San Giorgio denumită şi Casa di San Giorgio.

Deoarece drumurile Europei acelor vremuri nu erau foarte sigure, iar transportul unor cantităţi mari de aur sau argint dintr-un loc în altul constituia o operaţiune foarte riscantă, au apărut bancherii care depozitau respectivele metale. Având sedii în mai multe oraşe, respectivul aur putea fi recuperat şi folosit la destinaţie. Această operaţiune se putea efectua şi prin decontare ulterioară între doi bancheri diferiţi.

Astfel au apărut bancnotele în Occident. Iniţial ele constituiau doar nişte simple note (bank notes de unde le provine şi numele) care atestau că deţinătorul acestora posedă o anumită cantitate de aur depozitată într-un seif al emitentului. Ele reprezentau practic o promisiune că deţinătorul respectivelor bancnote îşi poate recupera valoarea intrinsecă (cantitatea de aur sau argint) de la emitentul acestora. Prin intensificarea schimburilor economice, astfel de practici s-au înmulţit, făcând din primii bancheri adevărate forţe politico-economice. Aceştia deţineau într-adevăr o anumită cantitate de aur în propriile tezaure, dar nimeni nu i-a împiedicat să pună în circulaţie mult mai multe hârtii de valoare. Să vedem cum se petrecea acest lucru.

Bancherului X i se încredinţau 10 kg de aur de către un neguţător care dorea să facă schimburi economice cu o ţară aflată la mare distanţă. În schimbul acestei cantităţi de aur, neguţătorul primea o hârtie de valoare. Ajuns la destinaţie, acesta preschimba hârtia de valoare înapoi pe cele 10 kg de aur pentru a cumpăra anumite mărfuri sau o oferea partenerilor de afaceri în schimbul produselor cumpărate. Aceştia la rândul lor o puteau preschimba în aur în totalitate la bancherul local sau o puteau folosi pentru a face la rândul lor comerţ în ţara de origine a neguţătorului de care vorbeam la început. Totul era practic rezolvat prin deconturi între aceşti bancheri. Evident fiecare astfel de afacere genera un profit pentru neguţător şi pentru bancheri, lucru care a condus la dezvoltarea economică a societăţii umane şi a acestor practici care au devenit extrem de frecvente.

Bancherii au ajuns posesorii unor cantităţi mari de aur (pe care o aveau în încredinţare, nefiind a lor în totalitate) şi au observat că aproape niciodată, TOŢI cei care încredinţaseră aurul şi-l cer înapoi ÎN ACELAŞI TIMP. Observaţie deosebit de interesantă care îţi permite să te joci, dacă ai ,,parteneri" de nădejde. Astfel, aceşti proto-bancheri puteau pune în circulaţie hârtii de valoare care nu aveau neapărat o acoperire în aur, pentru derularea unor afaceri proprii. După reuşita respectivei afaceri, acestea erau retrase (sau nu) din circulaţie, ei rămânând cu profitul rezultat în urma acesteia. Interesant nu? Pentru a înţelege mai bine să dăm un exemplu sugestiv.

Bancherul Luiggi din Genoa emite fiului său o hârtie de valoare, prin care se atestă că acesta a depus în bancă 10 kg de aur, chiar dacă acesta nu depusese nimic. Fiul lui Luiggi pleacă la Constantinopol pentru a cumpăra mătăsuri fine din Orient. Acesta ajunge la Constantinopol şi încredinţează bancherului Demetrios hârtia în valoare de 10 kg de aur. În schimbul aurului primit, fiul lui Luiggi cumpără mătăsuri fine pe care le aduce înapoi la Genoa vânzându-le cu un profit de 30% - deci 13 kg de aur. Peste câteva luni, vine un neguţător din Constantinopol cu o hârtie de valoare emisă de bancherul Demetrios în valoare de – aţi ghicit! – 10 kg (exact cât avea Demetrios de luat de la Luiggi). Bancherul din Genoa oferă cele 10 kg de aur, profitul lui Luiggi fiind de 3 kg de aur, minus cheltuielile de deplasare ale expediţiei fiului său la Constantinopol. Interesant, nu?

Să vedem din ce s-a obţinut acest profit. Recitim povestirea şi aflăm că răspunsul este: din nimic. Practic, acest proto-bancher s-a folosit de încrederea acordată de ceilalţi membrii ai comunităţii că el le va păstra aurul în bune condiţiuni şi îi va ajuta să-şi desfăşoare schimburile economice mult mai uşor. Să ne înţelegem. Bancherul oricum beneficia de o taxă (comision sau cum vreţi să-i zicem) pentru această înlesnire. Deci era plătit. Pur şi simplu a pus la punct escrocheria pentru că... a putut.  :-o

Singurul risc ar fi fost, dacă bancherul Demetrios şi-ar fi solicitat datoria de 10 kg de aur înainte ca fiul său să poată vinde la Genoa mătăsurile aduse din Orient. Dar riscul acesta era oricum infim, pentru că Luiggi ar fi acoperit datoria din ceea ce depuseseră înainte alţi clienţi. Practic, riscul său tindea spre zero, el fiind un cetăţean onorabil al republicii genoveze.

Cu cât se dezvolta acest sistem, cu atât riscul ca toţii deponenţii să-şi ceară aurul înapoi în acelaşi timp era mai mic. El a continuat mai apoi dezvoltându-se în sistemul cămătăresc arhicunoscut, deoarece bancherii au observat că este mult mai profitabil să împrumute acele 10 kg de aur care nu existau de fapt, unor întreprinzători dornici de a-şi asuma riscurile inerente ale unei afaceri, în schimbul unor dobânzi corespunzătoare. Se elimina astfel şi minimul risc al derulării respectivei afaceri (călătoria la Constantinopol în cazul nostru), profitul fiind uriaş. Aceasta este dacă vreţi, oglinda fidelă în miniatură a sistemului bancar modern.

Pe aceste baze s-au creat marile averi ale bancherilor evului mediu. Dar lucrurile din păcate nu s-au oprit aici, ele evoluând într-un monstru invizibil pentru omul de rând, dar care produce efecte catastrofale şi extrem de vizibile în toată societatea.

(va urma)

[Tamerlan]

Scurtă istorie neconvenţională a sistemului bancar - Ep. 3

Iniţial, toate aceste lucruri de genul celor descrise mai sus în mica poveste a bancherului Luiggi, s-au petrecut într-un mod ruşinat, discret şi în secret (fără a beneficia de umbrela legii), deoarece bancherii aveau încă sentimentul real că acţionează incorect. Acest sentiment s-a deteriorat cu timpul, dispărând complet în timpurile moderne. Mai mult decât atât, treptat, acestia au obţinut însă, ca violarea acestui principiu tradiţional de drept să se facă deschis şi legal (prin lege), atunci când ei au fost suficient de abili să obţină de la guvern, privilegiul unic de a folosi o parte din banii deponenţilor în beneficiul lor (în general sub forma creditelor).

Acest lucru a fost posibil, pentru că primul beneficiar al acestei escrocherii a fost tocmai guvernul, care se putea astfel împrumuta fără limite. Evident, ca oricarui debitor, si acestuia i s-a solicitat un gaj, iar acesta a fost tocmai suveranitatea statului respectiv, materializată prin acordarea de puteri si privilegii şi mai mari, tocmai acelora care faceau posibil transferul prosperitatii din mainile celor mulţi în mainile celor care orchestrau si orchestrează încă, acest jaf la lumina zilei. În acest fel, a apărut relaţia de complicitate şi coaliţia de interese care există acum în mod tradiţional între guverne şi bănci, explicând perfect relaţia de ,,înţelegere" şi ,,cooperare" intimă care există între cele două tipuri de instituţii şi care, în zilele noastre, poate fi observată, cu foarte puţine nuanţe, în toate ţările, la orice nivel.

Totusi activitatea aceasta – datorită tocmai profitabilităţii ei – avea un neajuns: necesita existenta unui furnizor de împrumuturi de ultimă instanţă, sau o bancă centrală, care să ofere lichidităţile atunci când era nevoie. Înzestrată de guvern cu puterea de bate monedă, de a stabili rata dobânzii şi de a colecta impozitele, aceasta avea toate atributele de coordinator al pieţii de capital, astfel încât profitul în valoare reală al bancherilor să fie întotdeauna pe plus, iar în momentele dificile, cel al populaţiei pe minus (prin inflaţie, scăderea puterii de cumparare, etc.). La fel cum în toate marile cazinouri se spune: ,,casa câştigă întotdeauna", la fel putem spune şi despre banca, în sistemul financiar actual. Indiferent de fluctuaţiile economiei, indiferent de puterea de cumpărare a populaţiei, banca este apărată – faţă de inflaţie printr-o dobandă (deci un cost al creditului) mai mare decat rata inflaţiei, de scaderea puterii de cumparare a debitorilor şi deci de imposibilitatea returnării creditului, prin impunerea unui gaj de valoare echivalentă acestuia (practic un element de prosperitate reală), şi aşa mai departe.

Adeptii acestui sistem al jafului organizat sub umbrela legii spun ca intotdeauna este de preferat un risc minor (cum ar fi acela al retragerii simultane a tuturor depozitelor) în faţa avantajelor pe care le aduce acest sistem al ,,prosperităţii veşnice" (vom vedea imediat cum sunt practic materializate aceste avantaje). În plus faţă de asta, nu se poate accepta argumentul conform căruia ,,legea numerelor mari" ar permite băncii să functioneze în siguranţă cu o rezervă fracţionară, deoarece probabilitatea unei retrageri atipice a depozitelor nu este, din cauza naturii sale, un risc asigurabil.

În consecinţă, chiar dacă o bancă nu se poate asigura nicăieri împotriva unui eventual faliment datorat retragerii unei parţi importante a depozitelor – retragere care poate fi perfect justificată la un moment dat, din partea deponenţilor – ea continuă să facă acest lucru la adăpostul legilor, fără a risca nimic altceva decât banii celor care i-au depus acolo.

Cu toate că niciodată nu va fi suficient, trebuie să subliniem încă o dată inechitatea, indecenţa şi lipsa de respect a acestui sistem. Sub umbrela legii şi apărată de instrumentele de impunere a acesteia, banca se foloseşte de banii deponenţilor (şi nu numai, având în vedere că banca centrală are puterea de a tipări monedă fără a ţine neapărat seama de valoarea bunurilor din economie) pentru a derula afaceri din care câştigă un profit imens, fără a spori bunăstarea per ansamblu a societăţii, ci numai a unei minorităţi care controlează acest sistem.

Însă, întotdeauna adepţii sistemului financiar actual aduc in discuţie avantajele pe care le prezintă acesta, precum şi necesitatea lui într-o lume economică tot mai avidă de lichidităţi. Pentru a analiza aceste ,,avantaje" este necesară o paranteză şi delimitarea clară a doua noţiuni: creditele reale si creditele virtuale sau ,,de circulaţie".

Dar aceasta în episodul următor...  8-)

(va urma)

[Tamerlan]

Redau mai jos şi ultima parte a "scurtei istorii neconvenţionale a sistemului bancar", care este un pic mai teoretică (din punct de vedere economic), dar care explică în mare măsură paradigma economică a societăţii contemporane.

Nu mi-am permis să trag nişte concluzii, deoarece sincer le consider mult prea evidente, dar în aceeaşi măsură total improbabile, dat fiind sistemul socio-economico-cultural în care trăim. Sincer, nu cred că se poate face ceva... mai ales la nivel mondial. Singura soluţie acceptabilă este la nivel individual şi ea a mai fost trasă undeva în acest thread: "trebuie să ne reducem dependenţa individuală de acest sistem nociv şi opresiv".

Scurtă istorie neconvenţională a sistemului bancar - Ep. 4

Este evident că atâta vreme cât cineva va opta pentru a mânca două mere mâine, în locul unuia singur astăzi, sau invers, vom avea de-a face – într-o formă sau alta – cu noţiunea de credit (împrumut). Astfel, creditele reale reprezintă transferuri de economii din mâinile celui care a economisit iniţial surplusul avut (amânând astfel consumul acestor resurse) în mâinile unor intreprinzatori care intenţionează să utilizeze aceste fonduri în procesul de producţie. Cel care a economisit iniţial a pus deoparte bani, abţinându-se de la consumul lor imediat pe care i l-ar fi permis cheltuirea sumei respective pe bunuri de consum. El îi transferă debitorului său putere de cumpărare, permiţându-i, aşadar, acestuia să achiziţioneze, din economiile neconsumate, bunuri destinate producţiei sale viitoare.

Cantitatea de credit real este, în consecinţă, strict limitată de cantitatea economiilor, adica de abţinerea de la consum. Suplimentarea creditelor nu este posibilă decât în măsura în care se acumulează economii suplimentare. Într-o economie sănătoasă, măsura creditelor ar trebui să fie oglinda fidelă a economiilor, a abţinerii de la consumul imediat al resurselor. Întregul proces este independent de puterea de cumpărare a unităţii monetare si acest lucru este foarte important.  :-o

Spre deosebire de creditul real, creditul de circulaţie este cel acordat din fondurile bancare special create în acest scop. La acordarea unui împrumut, banca tipăreşte bancnote sau îi deschide debitorului un credit într-un cont de depuneri rambursabile la cerere. Este un credit creat din nimic. Este echivalentul unor bani discreţionari (fiat money) nou creaţi, aşadar al inflaţiei directe, nedeghizate. Este practic vorba de o creştere a cantităţii substitutelor băneşti (money substitutes), despre care putem afirma că sunt acceptate şi cheltuite de public exact ca şi cum ar fi bani propriu-zişi (money proper).

Creditul de circulaţie sporeşte puterea de cumpărare a debitorilor. Aceştia pătrund pe piaţa factorilor de producţie cu o cerere sporită, o cerere care n-ar fi existat în absenţa bancnotelor sau depozitelor bancare nou-create. În economia de piaţă, reglementată de legea cererii si a ofertei, cererea adiţională induce o tendinţă generală de creştere a preţurilor mărfurilor, echipamentelor, salariilor si a altor factori de producţie.

Nu se poate să nu observăm o diferenţa fundamentală între cele două tipuri de credite: în vreme ce cantitatea de credit real este strict limitată de cantitatea de capital acumulată anterior din economii (din abţinerea de la consum), cantitatea de credit de circulaţie nu depinde decât de conduita mediilor bancare, şi de dorinţa lor de profit. Spre deosebire de creditul real, creditul de circulaţie poate fi expandat practic la nesfarsit. În absenţa creditului de circulaţie, o bancă nu şi-ar putea extinde împrumuturile dincolo de limitele depozitelor pe care i le-ar fi încredinţat cei ce au economisit (presupunand că deponenţii ar fi perfect constienţi şi de acord cu acest lucru).

Creditul de circulaţie este cel care le permite băncilor să acorde împrumuturi aproape nelimitate, un proces apreciat uneori, în mod surprinzător, ca fiind "mai liberal". Este evident că această tendinţă conduce pe termen scurt la un ,,avant economic" – datorită creşterii momentane a puterii de cumparare a antreprenorilor debitori – dar pe termen lung, tocmai datorită deficitului de produse si servicii (neacoperit de banii noi creaţi şi introduşi în circulaţie) are loc o diluţie a întregii mase monetare, care se rasfrange asupra tuturor.

Nu neagă nimeni faptul că aceşti bani crează bunuri şi servicii – datorită activitaţii anteprenoriale – dar acestea nu acoperă în întregime aceasta sumă, datorită tendinţei inevitabile de creştere a preţurilor mărfurilor şi a salariilor, atunci când pe piaţă creşte artificial puterea momentană de cumparare a unuia din actori. Întotdeauna creşterea economică reală are loc atunci când idei si inovaţii noi sunt puse în practică, când are loc eficientizarea procesului muncii (creşterea randamentului), şi când sunt descoperite noi modalitaţi de satisfacere mai eficientă a unor nevoi reale ale oamenilor.

Creşterea economică nu survine niciodată doar datorită apariţiei acestor bani fictivi, tocmai datorită efectului de bumerang de care am vorbit. Acest proces economic de diluţie a valorii reale a banilor nu are loc abrupt decât arareori, ci în mod controlat, tocmai pentru că el ,,se hraneşte" cu roadele creşterii economice reale, de care am vorbit. Însă tendinţa este o pantă lină şi sigur descrescatoare, care anticipează o cădere bruscă în haosul economic. Şi după cum se ştie, întotdeauna ,,nota de plată" este acoperită de cei mulţi prin: scăderea puterii de cumpărare datorată inflaţiei şi implicit prin scăderea nivelului de trai.

Dar din păcate, aceasta nu este singura consecinţă a expansiunii creditelor. Ea afectează, de asemenea, rata dobânzii. Prezentându-se sub forma unei cantităţi suplimentare de bani oferiţi spre împrumut (obtinuţi extrem de uşor, pentru că ei nu reprezintă expresia economisirii de resurse), expansiunea creditelor generează o tendinţă de scădere a ratelor dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi atins pe o piaţă a fondurilor de împrumut nemanipulată. Popularitatea de care se bucură o asemenea politică printre şarlatani şi impostori, pe de o parte, si cei manipulati de himera ,,prosperitatii fără de sfârşit", pe de alta parte, nu se datorează doar creşterii inflaţioniste a preţurilor şi a ratelor salariilor pe care o induce, ci, în egală măsură, şi efectului său de diminuare, pe termen scurt, a ratelor dobânzii. Acesta este, azi, instrumentul principal al politicii banilor ieftini, sau uşor de procurat (cheap or easy money).

Rata dobânzii este un fenomen de piaţă. Într-o economie liberă, configuraţia determinată de piaţă a preţurilor, a ratelor salariilor şi ale dobânzii, este cea care orientează activităţile antreprenoriale către acele linii de producţie în care pot satisface dorinţele consumatorilor în maniera cea mai adecvată şi mai puţin costisitoare; intr-un cuvant spre eficienţă. Preţurile factorilor materiali de producţie, ratele salariilor şi ale dobânzii pe de o parte şi, pe de altă parte, preţurile anticipate ale bunurilor de consum sunt elementele luate în calcul de omul de afaceri, atunci când îşi planifică activitatea viitoare. Bizuindu-se pe rezultatul acestor calcule, omul de afaceri stabileşte dacă un proiect sau altul este sau nu rentabil.

Presupunând, însă, că datele pieţei de la care pornesc calculele sale sunt falsificate de interferenţe guvernamentale, rezultatul va fi înşelător. Induşi în eroare de operaţii aritmetice efectuate cu cifre necorespunzătoare, antreprenorii adoptă proiecte care nu răspund celor mai urgente dorinţe ale consumatorilor sau nu sunt cele mai eficiente in conditiile reale si nemanipulate ale pietii. Aici putem găsi şi explicaţiile societăţii de consum, orientate pe accelerarea vitezei de consum a resurselor de care dispunem, cu scopul generări profitului cu orice preţ, în loc ca acest scop să fie - aşa cum ne-am fi aşteptat - satisfacerea nevoilor reale ale umanităţii.

Dezacordul acestor proiecte care nu răspund celor mai urgente dorinţe ale consumatorilor se manifestă clar atunci când produsele capitalului malinvestit se dovedesc imposibil de vândut pe piaţă, la preţuri convenabile. Avem de a face, în acest caz, cu aşa numitele "afaceri proaste". Aceasta pe de o parte! Dar in plus, tot acest sistem nociv aduce si o presiune extraordinară asupra intreprinzatorului, care astfel, datorită paradigmei profitului cu orice pret, se vede in situatia de a-si externaliza cât mai mult din costuri pentru a se menţine la limita rentabilităţii. Costul social al acestui sistem dăunator este plătit in ultimă instanţă de cei care nu se pot apăra în faţa lui: săracii societaţii, care astfel devin şi mai săraci. Iar procesul continuă la nesfârşit, autogenerându-se.

[Arhanghelul]

Dupa aceste mega-expuneri (interesante) ... cred ca este bine sa ne intoarcem si in mediu real economic ...

I)   http://www.bursa.ro/london-metal-exchange-a-acceptat-preluarea-sa-de-catre-hong-kong-exchanges-176525&s=international&articol=176525.html

II)  http://www.enational.ro/live/jocurile-olimpice-de-la-londra-pot-declansa-al-treilea-razboi-mondial-175183.html/

Citat:
"Sansa lui Obama de a fi reales va creste considerabil, pentru ca americanul se opune schimbarii presedintelui in perioada de criza majora!"

III)  http://stirileprotv.ro/stiri/international/general-chinez-vom-apara-iranul-chiar-daca-vom-declansa-al-treilea-razboi-mondial.html

IV)  http://www.tvrinfo.ro/nu-publicchina-si-singapore-sunt-scutite-de-sanctiunile-sua-privind-achizitionarea-titeiului-iranian_18048.html

V)  http://2blackjack1.wordpress.com/societati-secrete/bilderberg-group-2/clubul-bilderberg-a-decis-atacarea-iranului-dupa-alegerile-prezidentiale-din-sua/

Citat:
"Unii analisti sustin, insa, ca tocmai caracterul special al discutiilor lui Bush cu Olmert – mai ales faptul ca nu s-a redactat nici macar o stenograma a conversatiei – este cel mai bun exemplu ca lucrurile au stat cu totul diferit. Se speculeaza ca ceea ce s-a afirmat ulterior, ar fi doar o fireasca "perdea de fum", pentru a pastra efectul de surpriza al atacului aerian. La ultima reuniune "Bilderberg" 2008, s-a estimat ca cel mai indicat moment pentru un atac asupra Iranului nuclear, ar fi perioada de dupa alegerile prezidentiale din SUA. Pentru a nu compromite definitiv sansele candidatului republican, John McCain, tinand cont ca razboiul din Irak a devenit nepopular in SUA."