Până la Aristotel (n. 384 î.Hr – d.322 î.Hr ), nu s-a făcut distincţie între filosofie şi ştiinţă, abordarea realităţii obiective fiind unitară la vremea respectivă. Pe măsura acumulării datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice, au apărut numeroase modele de interpretare a structurării şi devenirii existenţei pe diverse nivele de organizare a materiei, de la microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos.
Tabloul actual al cunoaşterii existenţei este datorat unor personalităţi de seamă, precum: Newton, Maxwell, Planck, Einstein, Darwin, Mendel, Freud, Kant, Hegel etc.
Domeniile şi metodele de cercetare s-au diferenţiat atât de mult, încât se impune integrarea acestora într-o "scientia nova", care să abordeze unitar, interdisciplinar şi transdisciplinar, cunoaşterea realităţii obiective de către fiinţa umană. Alfel spus, ştiinţa, filosofia şi religia trebuie aduse la un numitor comun, pentru a şti cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Cu siguranţă, dialectica reflectării existenţei de către psihicul uman este un proces cumulativ de adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, care se înscriu pe o traiectorie ascendentă în demersul cognitiv de cunoaştere asimptotică a adevărului absolut. În ultimă instanţă, creativitatea este o veritabilă opţiune pentru fiinţa umană de a-şi justifica existenţa în Univers. Dar raţiunea fără pasiune este ca o catedrală fără rezonanţă... Destinul omului se află sub semnul valorilor perene de de bine, frumos, dreptate şi adevăr. De aproape un deceniu am fost preocupat de abordarea unitară a particulelor elementare şi a interacţiunilor fundamentale dintre acestea. Rezultatele obţinute au fost integrate în teoria dipolilor vortex, concepţie unitară aflată la frontierele cunoaşterii, având rădăcini în modelul gnoseologic actual şi deschideri largi pentru interpretări fascinante la convergenţa dintre ştiinţă, filosofie şi religie.
În sensul cel mai larg, existenţa se manifestă dialectic prin materia din Universul nostru şi antimateria din Universul complementar. Dipolii vortex, asociaţi unităţilor dialectice de contrarii "particulă-antiparticulă", reprezintă "punţi de legătură" între cele două universuri, prin care se face schimb de particule primordiale aflate în stările de fotoni şi de gravitoni.
În acest cadru conceptual al interpretării dialectice a existenţei, cele două Universuri nu sunt paralele, ci coexistă, ca Univers cvadridimensional dual, având în comun axa timpului, care extinde noţiunea de spaţiu Riemann din teoria relativităţii generalizate.
Pe de altă parte, modelul de dipol vortex al devenirii existenţei este sugerat logic de teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitaţional şi câmpul electric, care pun în evidenţă surse de tip convergent (puţuri) şi divergent (izvoare) pentru particulele primordiale, aflate în stările de gravitoni respectiv de fotoni.
Referitor la legea atracţiei universale şi legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic şi verifica experimental că, vortex-urile convergente se atrag, iar cele divergente se resping prin forţe invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
Oricărei microparticule i se poate asocia un vortex simplu sau reprezintă o anumită configuraţie a acestora în cazul unor vortex-uri complexe, rezultate prin interacţiuni între părţile componente prin intermediul particulelor universale. Se poate afirma că, orice structură a materiei din Univers, de la microcosmos la macrocosmos şi megacosmos, reprezintă o configuraţie de particule primordiale mai mult sau mai puţin stabilă. Configuraţiile de particulele primordiale sunt "cheia" pentru abordarea unitară a interacţiunilor fundamentale şi a structurării materiei pe diverse nivele de organizare, fotonii şi gravitonii fiind "cărămizile indestructibile" ale Universului.
Spre deosebire de fotoni, gravitonii nu au fost puşi în evidenţă pe cale experimentală, ci doar prezişi teoretic.
Este sugestiv faptul că, în mentalul colectiv al fiinţei umane perfecţiunea este asociată cu lumina, schimbul de informaţii prin fotoni fiind esenţial pentru evoluţie, ca esenţă a înălţării spiritului spre cunoaşterea absolută, iar întunericul, exprimat prin "enigmaticii gravitoni" reprezintă contrariul său în devenirea existenţei, prin cădere spre adâncimi abisale sub povara gravitaţiei. Imposibilitatea fiinţei umane de a schimba informaţii prin gravitoni, poate fi o explicaţie pentru dificultatea de înţelegere la nivel intuitiv a Universului cvadridimensional dual de către psihicul uman. Depăşirea acestui impas, de reflectare a existenţei prin unde gravitaţionale, este asigurată de gândirea umană prin procesarea informaţiilor la nivel abstract, prin modelele matematice deosebit de utile în demersul cognitiv. Desigur, rezultatele cercetărilor teoretice trebuie validate pe cale experimentală, atunci când condiţiile tehnice şi tehnologice vor permite acest lucru.
Teoria dipolilor vortex poate explica existenţa materiei şi antimateriei, structurile elementare şi interacţiunile fundamentale din Universul nostru, legile de conservare a mărimilor fizice, dualismul undă – corpuscul, cuantificarea mărimilor fizice, generarea antiparticulelor şi fenomenul de anihilare, relaţia lui Einstein dintre masă şi energie, abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic şi gravitaţional, expansiunea Universului, Black Hole(gaură neagră) şi White Hole(gaură albă) etc. Mai mult, mărimile fizice caracteristice microparticulelor(masa, sarcina electrică , energia) precum şi cele ale câmpului( intensitatea câmpului gravitaţional, inducţia electrică, vectorul Poynting) capătă semnificaţii profunde printr-o abordare unitară şi coerentă. Spaţiul şi timpul sunt intrinsec legate de materia aflată în permanentă mişcare şi transformare.
Devenirea existenţei are loc în cadrul triadei materie –energie–informaţie, conform unor scheme universale, la graniţa dintre probabilitate şi cauzalitate, libertate şi necesitate.
În teoria dipolilor vortex, sarcina electrică şi masa unei particule elementare sunt proporţionale cu intensitatea fluxului de sarcină electrică pentru fotonii implicaţi în dipolul vortex asociat, respectiv cu intensitatea fluxului de masă pentru gravitonii implicaţi în dipolul vortex asociat. Sarcina electrică este pozitivă sau negativă, deoarece, în aproximaţia mecanicii clasice, există două sensuri de rotaţie a fotonului în jurul axei proprii perpendiculare pe direcţia de deplasare. Este fascinant de analizat dacă şi gravitonul are mişcare de rotaţie în jurul unei axe proprii care coincide cu direcţia de deplasare. În acest caz, cele două sensuri de rotaţie fac trimitere manifestările existenţei ca materie obişnuită respectiv materie neagră.
Faptul că, proprietăţile particulelor elementare sunt reflexia "în oglindă" a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare, poate fi explicat prin raportare la dipolul vortex în cele două Universuri, în care particulele universale implicate intră printr-un pol şi ies prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse. Pe de altă parte, se deduce că particulele şi antiparticulele corespunzătoare au aceeaşi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea primordială a existenţei.
În esenţă, un dipol vortex este un model fizic asociat unităţii dialectice particulă-antiparticulă, având două stări posibile, şi anume:
-starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea inversată, în care polii vortex-ului au locaţia schimbată faţă de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puţin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. În cursul reacţiilor nucleare la energii mari pot să apară pentru scurt timp şi antiparticule în stări metastabile, ca de exemplu, pozitroniul. De fapt, procesele de anihilare sau de generare de particule exprimă descompunerea, respectiv refacerea configuraţiilor dipolilor vortex din particulele universale primordiale.
Neutrinul a fost introdus în teoria particulelor elementare de către W. Pauli, pe baza legii conservării energiei, ca fiind acel "hoţ" de energie din dezintegrarea beta a nucleelor radioactive. În prezent proprietăţile neutrinului sunt cunoscute: masă de repaus negljabilă, sarcină electrică nulă, timp mediu de viaţă infinit, număr cuantic de spin s = 1/2, viteza de deplasare apropiată de viteza de propagare a luminii în vid, probabilitatea foarte mică de interacţiune cu substanţa. Neutrinii şi antineutrinii electronici sunt generaţi în dezintegrările beta ale nucleului iar cei de tip miuonic apar la dezintegrarea mezonilor. Deşi neutrinul nu este o particulă elementară de tip boson, proprietăţile sale fac trimitere la posibilitatea încadrării acestuia în categoria particulelor primordiale. Mai mult, prin identificarea neutrinului cu gravitonul, s-ar putea explica de ce nu au fost puse în evidenţă undele gravitaţionale.
Despre adevăr
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, la pag. 12, se menţionează:
Adevăr, adevăruri. 1.Concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă, oglindire fidelă a realităţii obiective în gândire; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.*Adevăr obiectiv=conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ= reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realităţii. 2. Justeţe, exactitate. Lat. ad+de+verum.
Este necesar ca utilizatorii unei limbi să cunoască sensul comun al cuvintelor, pentru a putea comunica, însă semnificaţiile profunde ale conceptelor sunt dezvăluite de filosofi.
În orizontul axiologiei, cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane, în cadrul căreia se înscrie şi problematica adevărului, a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor. Pentru Hegel "adevărul este un cuvânt mare, şi un lucru şi mai mare...Dacă spiritul omului este sănătos, inima trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr".
Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii omeneşti. Pentru unii filosofi, a exista se identifică cu a fi adevărat, altfel spus, atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi. Alţii,dimpotrivă, au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele, nici adevărate, nici false, ci pur şi simplu există. Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului, a concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii, nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filosofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire - pe de o parte a orizontului, a mentalităţilor şi culturilor arhaice, dominate de mituri, simboluri şi imagini, în care nu încăpeau speculaţii sistematice şi analize conceptuale, pe de altă parte, a încrederii spontane a omului în autenticitatea percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor şi raţionamentelor sale. A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii filosofice.
Acest proces de maturizare cognitivă a condus la formularea unor probleme şi soluţii ,,paradigmatice", privind mijloacele, modalităţile, întinderea, garanţiile şi valoarea cunoaşterii de care omul este capabil.
Cu toate că nu răspunsurile singure contează, ci temele şi problemele culturale puse în discuţie, se grupează totuşi tipurile de soluţii în două mari categorii. Soluţiile negative-sceptice, relativiste sau agnostice, care se caracterizează : fie prin considerarea problemei de adevăr al cunoştinţelor noastre ca o problemă indecidabilă (din cauza lipsei unor criterii sigure care să permită identificarea adevărului şi deosebirea lui de fals), fie prin negarea în diverse grade şi modalităţi a posibilităţii unei cunoaşteri adecvate (din cauza dependenţei insurmontabile a cunoaşterii de particularităţi biopsihice, socio-istorice şi culturale ale subiectului epistemic, ori datorită unei impermeabilităţi profunde-,,mister, cifru"- a lumii la eforturile umane de comprehensiune).
Dimpotrivă, soluţiile pozitive, în cadrul unor interpretări ireductibil diferite, stabilesc accesul omului la adevăr, definit şi asociat unor criterii de aşa natură, încât dobândirea lui să fie realizabilă.
După cum sunt mai apropiate de un stil realist şi descriptiv sau de unul criticist şi normativ, în cadrul soluţiilor, numite generic pozitive, se pot distinge două tipuri : unele care identifică în demersul cognitiv, modelele, mijloacele şi criteriile adevărului, şi altele, care urmăresc reconstrucţia întregii cunoaşteri (sau numai a unor domenii ale acesteia), astfel încât demersul cognitiv să satisfacă exigenţele adevărului (sau cel puţin al testării).
Desigur, s-ar putea diversifica şi nuanţa clasificarea convenţională prezentată prin considerarea, în ordinea implicaţiilor privind adevărul, a unor cupluri de felul : empirism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii empirice şi a testelor empirice ale confirmării sau respingerii cunoştinţelor dobândite) şi raţionalism (care privilegiază autenticitatea cunoaşterii intelectual-discursive şi a testelor teoretice); monism (un singur adevăr corespunzător lumii unice şi unitare, o singură cale justă care duce la el, un singur criteriu de recunoştere sau de validare) şi pluralism (mai multe tipuri de adevăr corespunzătoare unei pluralităţi, ierarhizate sau nu, de domenii ale existenţei, de forme şi genuri ale cunoaşterii, de discipline ştiinţifice şi facultăţi ale subiectului epistemic, mai multe căi de acces, o pluralitate de criterii); metafizică (de inspiraţie statică, esenţialistă sau cumulaţionistă) şi dialectică ( cu accentuarea procesualităţii, corectării şi puterii de integrare a adevărului).
În linii mari, se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului :
- teoria corespondenţei, după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă;
- teoria coerenţei, conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor, a propoziţiilor unui sistem de gândire, a unei teorii etc.
- teoria operaţional-pragmatică, pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor cunoştinţe.
Părerea, că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii, a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : ,,o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este".
În contrast cu filosofii empirişti (Francis Bacon, John Locke, David Hume) care au susţinut că la baza cunoaşterii se află ,, impresiunile simţurilor", filosofii raţionalişti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. În lucrarea sa ,,Discurs asupra metodei ", R. Descartes, scrie : ,,Am socotit că pot să iau drept regulă generală că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate...". Încercări de a depăşi alternativa metafizică, conform căreia cunoaşterea este un proces ori senzorial ori raţional, a existat în filozofia clasică germană (Kant, Hegel).
Kant afirmă ,,În critica raţiunii pure": ,,dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă". El face distincţie între cunoştinţele empirice ,, care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă", de cunoştinţele apriori care ,,sunt independente absolut de orice experienţă", fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Prin analiza critică a ,,condiţiilor de posibilitate" ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte ,,lucrul în sine", care există independent şi în afara subiectului cunoscător.
În ,,Fenomenologia spiritului", Hegel se preocupă de strategia urmată în ,,mişcarea gândirii...care îşi produce şi parcurge momentele sale", deoarece ,,metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate". În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a ,,universului ca totalitate" pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă.
Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea, dar fără să conţină criterii de validare a afirmaţiilor, a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filosofi. Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerenţei, care ,,presupune adevărul legilor logicii"(B.Russel). Conform acestui criteriu, o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii pe care le susţinem.
Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului, iar marxiştii considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. În viziunea celor dintâi, o propoziţie nu este prin ea însăşi adevărată, ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă în activitatea noastră. W.James, unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă :"Tot ce vă pot spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine, sau că adevărul este un bun de un fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei, o categorie în afara binelui ,,.
Filosofia marxistă vede în practică izvorul, forţa motrice şi scopul cunoaşterii, fiind în ultimă instanţă criteriul suprem de verificare şi validare a adevărului oricărei construcţii teoretice.
În lucrarea sa ,,Teze despre Feurbach", Marx arăta că ,,în practică, omul trebuie să dovedească adevărul, adică forţa şi caracterul real, netranscendent al gândirii sale".
În mod tradiţional, gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei dintre subiectul epistemic şi lume, ca obiect al cunoaşterii. În epoca contemporană, s-a simţit nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării cunoaşterii. Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare, relativ distincte, cum ar fi :
- contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate ; elaborarea conceptului de adevăr formal; studierea condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals);
- contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului, a regulilor şi procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane);
- contextul epistemologic (elaborarea unui concept integrator al adevărului,ţinând seama de specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere; stabilirea unei tipologii cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă, filosofie, artă; poziţia valorii de adevăr în configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice).
Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. În ştiinţele logico-matematice prevalează procedurile numite demonstraţie, modelare, utilizarea contraexemplelor etc. În ştiinţele factuale, de tipul fizicii, prevalează testele experimentale.
Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice, M. Bunge indică patru categorii de teste :
a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un mement dat);
b)teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale, cum ar fi noncontradicţia, sau semantice, cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici);
c) teste filosofice (judecarea teoriei prin prisma filosofiei dominante în cercurile ştiinţifice);
d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).
În concluzie, problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filosofice printre gânditori. Numai o viziune sintetică, care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic, etc.) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.
Subiectul e...interesant,dar nu vad legatura cu sectiunea Astronomie. Unde e?
Teoria dipolilor vortex oferă posibilitatea abordării unitare a existenţei, de la microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos. Trebuie avut în vedere că, numai prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, fiinţa umană poate să tindă asimptotic către adevărul absolut.
Citat din: alx din 09 Ianuarie 2014, 23:42:58
Subiectul e...interesant,dar nu vad legatura cu sectiunea Astronomie. Unde e?
Pentru ca nu am primit un raspuns la intrebarea mea,subiectul a fost mutat aici,la
Diverse. alx
Aforisme din tezaurul universal de înţelepciune
*Adevărul este ca roua cerului : ca să-l păstrezi curat trebuie să-l strângi într-un vas curat.
Bernardin de Saint-Pierre
*Adevărul este primul nume al lui Dumnezeu, dreptatea este al doilea.
*Un singur lucru se repetă veşnic fără a înceta de a fi nou şi fecund : adevărul.
Lacordaire
*Iubeşte adevărul, dar iartă greşeala.
*Trebuie să ne obişnuim să căutăm adevărul în cele mai mici lucruri; altfel, suntem înşelaţi în cele mari.
Voltaire
*Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.
Horatius
*Adevărul este soarele inteligenţei.
Vauvenargues
*Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută.
N. Iorga
*Adevărul nu-l pătrundem numai cu raţiunea, ci şi cu inima.
Pascal
*Plăcerea se poate sprijini pe iluzie, fericirea însă se întemeiază pe adevăr.
Chamfort
*Adevărul s-ar putea asemui cu un diamant ale cărui lumini strălucesc nu numai pe o parte, ci pe foarte multe părţi.
Goethe
*Adevărul este ceea ce simplifică lumea, sau ceea ce creează haosul.
Antoine de Saint-Exupéry
*Adevărul te orbeşte ca şi lumina.
Albert Camus
Albert Einstein (1879 - 1955) reprezintă un exemplu elocvent de manifestare a geniului în abordarea existenţei şi rămâne un model de referinţă în demersul cognitiv al fiinţei umane.
Aplicaţii ale teoriei dipolilor vortex
Dualitate în existenţă
Suntem aşa de mici într-un Univers aşa de mare, ca dimensiuni spaţio-temporale şi manifestări ale existenţei pe diverse nivele de organizare...
Citat din: protelisav din 16 Ianuarie 2014, 12:31:40
Suntem aşa de mici într-un Univers aşa de mare, ca dimensiuni spaţio-temporale şi manifestări ale existenţei pe diverse nivele de organizare...
Ce sistem de referinta este folosit in aprecierea "asa de mici" - "asa de mare" ?
Citat din: roxaline din 18 Ianuarie 2014, 03:21:42
Ce sistem de referinta este folosit in aprecierea "asa de mici" - "asa de mare" ?
Fac trimitere la orizontul cognitiv al fiinţei umane care se raportează pe traiectoria evolutivă la enigmele din necuprins...
Să ocrotim Terra, această magnifică planetă care poartă omenirea în istorie...
Nu văd sensul subiectului acesta în contextul tematicii forumului. Pare unul de... "spart semințe".
CitatDiscutii despre orice sau generale despre OZN si ce are legatura, dar care nu intra in categoriile de mai sus... si nici nu se incadreaza in genul de discutie cafenea.
P.S. Știu că trebuia să folosesc "
Raportează unui moderator", dar i-am dat drumul.
Citat din: Nox din 21 Ianuarie 2014, 00:27:27
Nu văd sensul subiectului acesta în contextul tematicii forumului. Pare unul de... "spart semințe".
P.S. Știu că trebuia să folosesc "Raportează unui moderator", dar i-am dat drumul.
Este un mesaj care face trimitere la reflecţie despre "cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm"...
Raţiunea fără pasiune este ca o catedrală fără rezonanţă. Creativitatea este o posibilitate veritabilă de a ne justifica existenţa în Univers.
Sincer,am lasat topicul deschis pana acum in speranta...da chiar,ce speram? Ca il veti transforma intr-un blog personal? Unde sa va publicati...reflectiile? Ca exact asta s-a intamplat...
Stiu...sunt limitat in gandire,si nu pot cuprinde cu mintea-mi ingusta orizontul vast deschis de postarile dvs.,asa ca pot face un singur lucru: sa declar acest topic drept...TOPIC BLOCAT! Cand voi constata ca postarile dvs. au o cat de mica legatura cu tematica acestui forum,PE CARE SA O VAD SI EU,imi va face o deosebita placere sa il redeschid...pana atunci...asta e!
O seara buna!