Marele Mason

[SinapX]

MARELE MASON

de Ovidiu Dragos Argeseanu

Undeva, nu prea departe, într-o ţară-nfloritoare,
Ce demult n-a văzut lupte şi nici lipsa de mâncare,
Unde omul de rând zice că-i raiul pe pământ
Şi biserici trâmbiţează cum c-ar fi Pământul Sfânt,
Unde vin din lumea largă cei mai mari pungaşi, boieri,
De-şi adună-n instituţii, ale lor furate-averi
Şi-şi feresc prin legi, edicte, dreptul lor de viaţă-moarte,
Impărţind, cu dărnicie, unelte de curmat soarte
Sau licori de-nrobit gândul celor ce sunt viitorul
De-i prefac în dobitoace ca pentru arat ogorul,
Intr-o sală mare, neagră, cocoţat pe-un mare tron
Incărcat cu pietre scumpe sade Marele Mason
Şi priveşte cum din ceruri se întoarce roata sorţii
Şi-i dărâmă într-o clipă sensul viaţii şi al morţii!
A trecut destulă vreme (deşi-i pare că-i ca ieri)
Când păşea în încăpere însetat de bani, muieri.
Pe pereţi doar semne hâde: cranii, lumânări şi oase,
Şi înjur puhoi de măşti, care de care mai hidoase.
Iar în spate, unde-i tronul, pe-o catapeteasmă mare,
Steaua roşie-n cinci colţuri, pentaclu simbol de fiare.
Semnul demonului care stăpâneşte acest pământ,
Tatăl duhului din apă, din ţărână, foc şi vânt.
Cine vrea ceva să ceară sau să facă legământ
Trebuie să stea în mijloc unde este cercul sfânt.
E-apărat atunci de David, de-a lui stea în şase colţuri,
Apărută când iudeii mai trăiau încă la corturi.
Neştiind el păcăleala ce atunci o a muşcat,
Cum că Dumnezeu cunoaşte ce-i în cer dar şi în iad,
A intrat atunci în sală unde a văzut arzând,
Şase candele mari negre şi-a rostit un legământ:
Să nu spună-n veci la nimeni ce înjur îl înconjoară,
Să II mintă şi pe Domnul din Ceruri de se coboară,
Câte zile are-n lume să blesteame cei creştin
Şi pe cel ce are cruce; să-i prefacă viaţa-n chin!
Taina asta grea, de moarte, ce-o rostea încet şi clar,
Il ferea de-orice durere şi-1 făcea miliardar!
Imprejur cu preoţi negrii, cu glugi mari ce ascund faţa,
Pentru-a lumii bogăţie, pe nimic îşi vinde viaţa!
Bătrân e Marele Mason şi-n jilţul lui stă ca un zeu,
Aici în sala asta-n care-i numai el şi-un şemineu.
Au trecut ani peste dânsul, s-a căţărat în ierarhii
Şi prins de-atunci în focul luptei n-a mai avut soaţă, copii.
Stă palid, trist în sinea lui, nici focul nu-1 mai încălzeşte
Şi-n gura ştirbă răsuflarea a moarte-amară îi duhneşte.
Căci ura lui pe zi ce trece în pieptul său uscat tot creşte,
De nu mai are noapte, zile, în mintea lui tot plănuieşte,
Cum pământul să-1 destrame, să-1 prefacă în fărâme,
Ce regate, ce imperii să clădească sau dărâme...
Să distrugă-odat cu ele a năroadelor credinţă.
Doar atunci întreaga viaţă va fi toată o biruinţă!
Turme-ntregi far de păstor, oameni ce-s lipsiţi de ţel,
Ameţiţi de legi fiscale, controlaţi numai de el!
Sub pretext că le dă totul, plăceri, hrană, îmbrăcăminte
Ii lasă fără nimic, le fură suflet şi minte!
Acum e obosit şi-i pare că-n van se zbate, fără rost,
Că-1 râd şi curcile plouate şi-n faţa lumii e un prost!
Atunci într-însul se trezeşte şarpele cu-o zvâcnitură
Şi din inima-i uscată se porneşte-un vânt de ură.
Se ridică şi se-aşează în mijloc, în cercul sfânt,
Unde când era mai tânăr depusese jurământ,
Mâinile în sus ridică şi cu-n răget ca de leu
Incepu ca să blesteme cerul şi pe Dumnezeu!
Valuri, valuri se descarcă peste lume a lui ură
Şi-n blestemul lui amarnic nici de prunci nu se îndură,
Până ce otrava asta din inimă n-o sfârşeşte
Şi atunci în cercul magic obosit se prăbuşeşte.
Il învălui deodată o negură, neagră, deasă,
Unde raza de lumină dacă intră nu mai iasă.
Şi în juru-i atmosfera tot mai caldă-necăcioasă
Simte cum în gât plămânul i se umple de pucioasă.
Când se rupe brusc podeaua şi-ntr-o roşie lumină
Ce străbate din străfunduri pare întregul iad să vină!
Plânsuri, ţipet de copii, urlet de mânie, ură,
Tot ce-n veacuri a rostit răutatea printr-o gură.
Şi prin crăpătura aia unde iadul clocoteşte,
Apare chiar Bahomet, chiar el însuşi se iveşte.
Marelui Mason îi trece un fior printre rărunchi,
Ochii îngrozit fereşte şi îi cade în genunchi.
Nu era întâia dată când se întâlnea cu el,
Dar nici că se împăca cu-acel cap ca de viţel.
Faţa aia jupuită pur şi simplu-1 îngrozea
Iar când demonul spre dânsul ochii roşi încet rotea,
Ii părea că i se scurge într-o clipă toată viaţa
Şi ca-n faţa judecăţii nu îşi poate ascunde faţa.
Când priveşte cum de scorpii şi de şerpi se umplu sala,
El rosteşte ascuns în minte o formulă din Cabala.
Raze-albastre sus din ceruri se coboară pe pământ
Şi încet ca-ntr-un cilindru îl feresc în cercul sfânt.
-Ce e? întreabă Baphomet cu-o mânie ascunsă prost.
Pentru ce ai îndrăznit să mă chemi fără de rost?
Ştiu că m-am legat să-ţi fiu de folos atunci când vrei.
Pe a Iadului biruinţă spune deci acuma ce-i?
-Mai întâi, spune Masonul, nu îmi place chipul tău,
Voi să-ţi schimbi înfăţişarea. Spre să nu te superi, zău!
Cu un urlet fără margini chipu acesta se dezbină
Şi apare un bătrân învelit ca-ntr-o lumină!
Are-un zâmbet bun pe faţă, străluceşte chipul său,
 Doar în ochii negrii luciu-ţi spune câte e de rău.
 Ocrotit acum de chipul ce arată omeneşte Masonul
Capul ridică, ia curaj şi glăsuieşte:
-Voi să-mi dai din fii tăi căpitanii cei mai buni
Să mă facă cât trăiesc stăpânul acestei lumi!
Voi să steie lângă mine nopţile şi zile toate,
Să-mi slujească numai mie şi în somn dacă se poate!
Voi să am în fiece ţară, în guverne câte-un om,
Preşedinţii, regii înşişi, voi să fie toţi masoni!
 Voi să uite de religii, de credinţă, Dumnezeu
Să-mpart ţările-n fărâme iar deasupra să fiu eu!
-Bine, spuse atuncea dracul, cum vrei tu aşa va fi.
Nu uita sufletul tău, după el eu voi veni.
Dar mai e până atunci ca să-ţi pot face pe voie
Imi trebui jerfit un om, de-un creştin eu am nevoie!
 De când a murit tâmplarul viaţa noastră e un chin,
Sânge, carnea-i beau creştinii, pentru noi e ca pelin!
De aceea ca să capeţi ajutorul ăst al meu
Am nevoie de-o dovadă ca să-o duc la Dumnezeu.
Cum că lapezi tot ce-n lume adus-a cândva Fiul Lui,
Că scuipi pe tot ce este sfânt şi blastemi poarta
Cerului! Intr-o clipă Baphomet se face vârtej de vânt
Ca şi cum n-a fost vreodată se ascunde în pământ.
Se lasă noaptea peste munţi de zgomotele vieţii-alungă
Şi-n turn bătrânul orologiu îşi bate ora cea din urmă.
Pe străzi se aude-n depărtare în paşi pierduţi un trecător
Şi-n urma lui rămâne teama plutind în aer sfidător!
Grăbit aruncă peste spate o privire rea, fugară
Şi pătrunde după o uşă parcă pentru prima oară.
Ai fi zis că-n casa asta în care intrase-acum
Locuieşte liniştită o familie, nicidecum,
Că din an în an la schimbul dintre iarnă primăvară
Se-ntâlnesc aici pe ascuns capi masoni veniţi din ţară,
Din lume, de pretutindeni, vin ca vulturii la stârvuri,
Tot ce-a scos păgânătatea dinspre cele patru vânturi!
De sub casă, mai departe pleacă-n munte un tunel
Sfredelind adânc în stânca ce ascunde un castel.
Hrube strâmte, întortocheate, grote reci, necunoscute
De cei mici doară de el, Marele Mason ştiute.
Intr-o linişte adâncă, treptele încet coboară
O procesiune mică oare pentru a câta oară?
Mantii lungi, negre le-ascund feţe, trupurile toate.
Ai fi zis că-s bieţi călugări, rătăciţi pe-aicea, poate.
Torţe sfârâind în umbră luminează drumul lor
Când le-apare-n faţă o uşă încuiată cu-n zăvor,
Insă fără să se oprească sau să schimbe drumul lor,
De departe deschid uşa, dau deoparte acel zăvor.
 Şi intră într-o sală, mare, lungă, întunecoasă
Din ai cărei pereţi pare întuneric ca să iasă.
Imbibaţi sunt cu blesteme, cu durere şi cu ură.
Fiindcă-n veci nu a văzut nici iubire, nici căldură.
Cleşti şi lanţuri se zăresc în a torţelor lumină
Şi precum un zeu pe soclu în spate-i o ghilotină,
Intr-un colţ pe-un scaun şubred prins la mâini şi la picioare
Stă un tânăr cu ochi negri ce nici paişpe ani nu are.
Amuţit priveşte-n juru-i, ai lui ochi par chiar să spună
Ce se întâmplă acum cu dânsul e o farsă, doar o glumă!
Doar când oamenii în negru aprind torţe multe-n spate
Şi lumina îţi descopăr tot felul de aparate
Te surprinde un lemn care se aseamăn cu o punte
Te apropii şi descoperi câ-i o cruce cu-aripi frânte!
Pentru tineri ce nu ştiu, semn al păcii pe pământ
Arătând până în ceruri că nimic nu mai e sfânt.
 E pătată, neagră-aproape de sângele scurs pe jos.
O unealtă de supliciu care-i încă de folos.
Doi călăi înalţi se-apropii, din stativ crucea coboară
Şi dezleagă apoi copilul ce de frică stă să moară,
Il întind apoi pe cruce cu capul atârnând în jos
Şi îi bat în mâini piroane fără să ating-un os!
Ţipetele de durere se lovesc mut de pereţi
Fac să zboare din unghere câţiva lilieci orbeţi...
Undeva în lume-o maică simte-n suflet un fior
Şi îşi smulge din cap părul c-o sa moară al ei ficior.
De ce oare atâta ură, de ce să treacă prin ăst chin?
El are doar această vină: că e fecior şi e creştin!
Intr-o clipă îl cuprinde slăbiciunea, un leşin.
Dă un ultim ţipăt care i se pierde-ntr-un suspin!
Trupul lui golaş şi alb îi atârnă-n patru cuie
Când călăii a lui cruce în stativ din nou o suie!
Moartea îi învălui chipul toată faţa ca un nor,
Şi urină şi fecale i se lasă pe-un picior.
Aerul în pieptul slab i se umflă tot mai rar
Iară gura i se umple, numai fiere gust amar.
I se scurge-ncet din răni sângele într-un lighean
Udând cu fiece picătură o pânză lungă de in alb
Cu el se stinge-n trupu-i pur scânteia ultimă de viaţă.
Un horcăit şi moartea rece îşi pune masca pe-a lui faţă.
Călăii iau pânza pătată şi-o vâră iute-ntr-un cuptor
Şi fac din ea destul cenuşă s-ajungă anul următor
Frământă-apoi aluat de pâine, presară-n el cenuşă, sânge.
Ajunge pentru neamul lor, pentru poporul lor le-ajunge.
Se-mpărtăşesc îşi spun atunci după o lege strămoşească
Iar turta ceea ce o mănâncă nu e nici pâine şi nici pască!
O jertfă dau în fiece an, şi morţii spiritelor un fecior
Pentru a fi feriţi de griji, de demoni de falimentul muncii
Nici că le pasă c-au lăsat puhoi de mame fără prunci
Nici că durerea ce-o produc strigă în ceruri. Nici atunci...
Puterea lumii au pierdut trădând a moşilor credinţă
Şi nu au găsit decât în bani o altă cale-n biruinţă.
Stăpâni ai lumii ei se cred făcând să-apară să dispară
Biete popoare de orbeţi, în fiece an, iară şi iară...
Nu văd, poate nu ştiu ce sunt într-adevăr în lume:
Doar amărâte marionete, păpuşi patetici fără nume,
Fiindcă acela ce-i ajută şi căruia îi dau tribut
E răul însuşi, Belzebut.
Dacă vor să mă atace toţi masonii îi conjur,
Inainte să o facă, să mă pupe drept în.....

[antoniu]

INTREBARE: de ce ai postat un poem antimasonic, cu ce scop,sa vezi reactii sau asa simti tu...... ca deh, este la moda sa fii CONTRAS si poate iese ceva fum din starea asta conflictuala de PRO si CONTRA.... CE NAIBA SE INTAMPLA AICI ...parca toti ati facut cursuri de diversiune si manipulare neurolingvistica, conflict,conflict ..intrapersonal-interpersonal /intragrup-intergrup si daca se poate intranational-international

                  nu va dati seama ,cine seamana ura ,culege ura.        BUDDHA....esti ceea ce gandesti !

                             

[Yagg]

Trecând peste frustrările lui antoniu, îmi pun şi eu o întrebare:

De ce? De ce ai publicat o poezie, destul de reuşită, anti-masonică, care e foarte discutabilă, în timp ce tu SinapX, ai în subsolul mesajelor un citat din Solomon: "Gloria lui Dumnezeu constă în a-şi ascunde secretele şi acea a omului în a le descoperi"(Solomon) care e mai mult decât evident un citat masonic sau cel puţin poate fi considerat.

[antoniu]

cred ca nu cunosti notiunea de frustrare si nici domeniul ei de definitie....  omul este o fiinta interogatoare, dar tu pui intrebari retorice si manifesti o frica viscerala=emotional,afectiv,sentimentala negativa..... si s-ar putea..... sa.....nu vreau sa trec la paremiologie,nici axiologie si nici la hermeneutica  populatiilor de semne ,sigle si simboluri masonice ..... cand este intuneric in camera ti se face frica adu o lumanare si te ilumineaza ..si lasa-i pe masoni in pace.. ca ei au facut statul national unitar si indivizibil.