Cultura Egiptului Antic

[DBlack]

Cultura Egiptului Antic

 

     Civilizaţia Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi în faţa căreia se minunau romanii care veneau în vremea lor, precum fac astăzi multimile de turişti să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înaltate de faraoni şi de supuşii lor.

     Lumea Egiptului antic este atât de diferită, atât de aparte de toate  celelalte din Europa şi din Orient, încât lasă o amintire de neuitat prin intensitatea strălucitoare a imaginilor.

    Egiptul a fost Ţara Aurului în antichitate, iar aurul, esenţa divinului şi a nemuririi. În aurul sclipitor radiază imaginile zeilor, iar aurul învelea mumiile faraonilor divini. Credinţa în forţa magică, zeificatoare a aurului i-a determinat pe egipteni să dea morţilor lor comori incomensurabile care să-i însoţească în mormânt. Aurul, imaginea simbol a astrului Soare care luminează veşnic este identificat cu faraonul, care se ridică deasupra tuturor fiinţelor pământene şi îi conferea divinitate, strălucire şi putere în viaţă şi după moarte.Ca fiu al regelui soare, faraonului i se cuvenea aurul drept materie a corpului. Aici nu este vorba despre divinizarea blasfemică, ori despre "viţelul de aur", în jurul căruia se dansează. Aurul, dintotdeauna, a fost considerat de vechii egipteni un simbol solar şi întruchipare a perfecţiunii, regalităţii şi divinităţii, norocului, bogăţiei, fericirii.

 

   Egiptenii sunt singurul popor din lume a caror credinţa în puterea magică a aurului s-a concretizat în lumea materială. Numai astfel putem înţelege pe deplin importanţa aurului sub forma podoabelor care erau înmormantate odata cu ei: aurul nu era doar un metal sfânt, dar avea şi menirea să împodobească şi să umple cu forţa magică. Înzestrarea mormântului cu aurul strălucitor al sarcofagului, mobilierului şi al podoabelor garanta nemurirea, deoarece erau din materia soarelui.

    Nu numai aurul avea rol magic. Atât pictura cât şi sculptura trebuiau să înfăţişeze fiinte care să prindă viaţă în mod magic.

Încă din epoca predinastică, egiptenii se pricepeau să redea natura prin desene pline de culoare , dar ca să ne dăm seama de gradul de perfecţiune la care au ajuns artiştii lor, trebuie să privim scenele pictate care acoperă în intregime pereţii mormintelor. Pentru a putea întelege aşa cum trebuie pictura egipteană trebuie să lasam la o parte normele care işi au originea în arta clasică greacă, pe care le avem în minte ori de cate ori judecăm o artă care nu se încadrează în acele concepţii. Pictura egipteană işi avea propriile ei norme, fixate înca de la începutul Regatului Vechi, determinate de considerente cu caracter religios, social şi estetic.

 

   Arta egipteană avea caracter religios şi personajele de pe pereţii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau să înfăţişeze fiinţe care să prindă viaţă în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Există o convenţie de ordin social care cerea ca persoanele să fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care îl aveau. Oamenii erau văzuti în general din profil, daca erau întorşi spre dreapta nu puteau să paşească decât cu piciorul şi mâna stângă în faţă, din motive de estetică. Arta era subordonată protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slăvi pe zei, pe rege şi pe curteni.

    Pereţii templelor erau pictaţi cu tablouri adecvate fiecărei porţiuni. Adesea aveau săpaţi în ei basoreliefuri acoperite cu un strat subţire de gips peste care se picta. În sălile hipostile, templul povestea în pictură viaţa zeului şi miturile legate de existenţa sa terestră. Zeul este pictat pe pereţii templului în toate manifestările sale, fie că este aşezat pe un jilt, fie că este pictat în procesiune, fie anunţă hotărârile sale prin gesturi. În partea secretă a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineaţa statuia zeului adormită în  Sfânta Sfintelor . Faraonul este zugrăvit pretutindeni, căci este un zeu indispensabil celebrării cultului, el "dialogând" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalţi muritori care comunică cu divinitaţile doar prin intermediul faraonului zeu.

     Dacă pictura din temple este sacrală, există şi o pictură populară, care s-a descătuşat de canoanele rigide ale picturii sacrale. O astfel de pictură, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase, este aceea din timpul faraonului Akhnaton (Amenophis al IV-lea), epoca numită "Tell El-Amarna", după numele localităţii unde se află noua capitală, Akhetaton "Orizontul lui Aton".                                                     

     În mastabale, pe zidurile templelor sau în mormintele Imperiului Vechi, este dificil să distingem net sculptura de pictura, pentru că basoreliefurile ce decorau zidurile, acoperite cu un strat foarte subţire de gips, erau pictate în culori tempera. Tot astfel, statuile zeilor sau ale defuncţilor din Serdab (camera zidită a mormantului) erau pictate după acoperirea cu un strat fin aşternut de ipsos, pentru ca vopselele să aibă un suport sigur. Înaintea lucrării unui relief pe pereţii unui templu sau mormânt hipogen de către sculptori, desenatorii figurau desenul scenei de reprezentat în relief, la fel cum tot desenatorii marcau pe un bloc de piatră sculptorului, părţile ce trebuiau cioplite.

 

    Sculptura era dominată şi ea, ca şi pictura, de legi hieratice. De-a lungul istoriei sale, în Egipt s-au creat zeci de mii de statui de piatră, lemn, bronz, aramă, aur, pământ ars, faianţă, dar toate tindeau să fie cât mai trainice, mai durabile, să străbată peste veacuri.

     Printre statuile relevante                   Coloşii lui Memnon                              se numără  Coloşii lui Memnon , statui imense, fiecare tăiată într-un singur bloc de gresie şi măsoară, fără soclu, mai mult de 15 metri înalţime şi statuile colosale a lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel.

     Aceşti coloşi reprezintă sculpturi întru totul asemănătoare cu chipul faraonului. Statuile de mari dimensiuni din epocile de glorie ale Egiptului se remarcă prin realism, sau mai exact prin simţul realităţii şi al vieţii.

 

     În esenţă, sculptura egipteană era o arta utilitară, cu caracter religios şi funerar. În morminte era aşezată statuia funerara a defunctului, care, ca şi statuile zeilor, era supusă ritualului de deschidere a gurii pentru a dobândi calitatea de suport al vieţii. În mormânt se mai puneau o mulţime de statuete, care prindeau viaţă pentru a sluji defunctului. În sanctuare se afla chipul unuia sau mai multor zei, dar în curţile templelor, unde avea acces mulţimea se aflau statui ale faraonilor.

     Statuile suveranilor din regatul vechi se caracterizează prin măreţie si solemnitate, simţul realităţii îmbinându-se cu idealizarea.

     Incontestabil arta egipteană este mai presus de orice artă sacrală, de aceea ezoterismul ei se dezleagă prin cunoaşterea miturilor şi a nenumaratelor ritualuri magice, a vrăjilor în general şi a impactului exercitat de acestea asupra vieţii de toate zilele a egiptenilor. Arta egipteană era magică şi mitică şi în aceasta este esenta ei, căci arta egipteană trebuie nu admirată pentru frumuseţea ei, ci interpretată în sensul în care Spinoza spunea: "Non ridere, nec flere, neque mirari sed intelligere" ("Să nu râzi, să nu plângi nici să nu admiri ci să înţelegi").

     Într-adevăr, orice operă de artă egipteană trebuie decriptată, adică trebuie degajat sensul, înţelesul ei magic şi mitic pentru care a fost creată.